În pofida unor observatori talentați care se obstinează să-l scoată – prin complicate ricoșee de logică formală – basma curată, adică să-l departajeze, să-l „spele” de cele ce s-au întâmplat DUPĂ fuga aeropurtată a lui Ceaușescu, problema eroilor căzuți începând din seara de 22 decembrie (în număr declarat de 828, adică de trei ori mai mulți decât cei decedați ÎNAINTE de fuga dictatorului) este prima care se învârte nerezolvată în jurul „ultimului pe listă cu voia dumneavoastră”.
Și nu e vorba doar despre evidenta lui nevoie de comunist luminat și sovietizat de a-și cauționa/legitima instalarea în capul bucatelor după îndepărtarea lui Ceaușescu, ci, în primul rând, de episoadele cât se poate de concrete petrecute în acele zile, care, luate separat dar și conexate, îl incriminează oridincotro ai privi.
Astfel, în biroul din CC, la ședința în pulovere, aflat la o jumătate de metru de (încă) directorul Editurii tehnice, îl vedem clar pe generalul Militaru-GRU, luat de val, scăpând porumbelul: „Frontul Salvării Naționale există de șase luni”. Iar Iliescu nu se contrariază, nu neagă, nu-l contrazice. Nici n-avea cum. Chiar el era Frontul. Gruparea complotistă exista deci. Nu avea cum să se nască „spontan”, în focul revoluției. Paradoxal, dar tocmai Adrian Sârbu, filmând pentru orice eventualitate, i-a dat în gât cu această casetă.
Intervine prima întrebare: de ce ascundeau ei pre-existența acestui grup pucist (cunoscut, dar lăsat în viață de Ceaușescu)? Era cumva de rușine sau blamabil în noul sistem de referință revoluționar? Judecând la rece, ar fi trebuit să fie tocmai invers, adică de laudă, din moment ce conspiraseră în vederea răsturnării dictatorului – ceea ce acum coincidea cu vrerea poporului, scopul declarat și atins al revoluției, nu?
Tocmai aici e răspunsul. Fusese atins scopul LOR, al complotiștilor („Jos Ceaușescu !”), dar nu scopul reconfigurat pe parcurs al revoluției („Jos comunismul !”, „Libertate !”). De aceea, jos, în stradă, revoluția continua, iar ei trebuiau s-o oprească. Explozia populară le-o luase înainte, riscau să defileze ca achizitori/profitori ai revoltei. Așadar aveau nevoie să inventeze CEVA care să-i legitimeze. Aveau nevoie de legitimitate revoluționară, nu conspirațională.
În plus, filiația rusească trebuia ținută la secret cu orice preț. În condițiile unui puci de catifea, ar fi mers, dar acum sanculoții din stradă schimbaseră datele problemei. Fără ei, n-ar fi fost probleme, controlul general al rușilor, în ciuda declarațiilor sforăitoare de independență ale lui Ceaușescu, fiind un loc comun. Toate țările comuniste din Tratatul de la Varșovia erau sub controlul rușilor – în primul rând prin canonul comunist în care erau înhămate. Fiecare avea conducătorii săi și nivelul propriu de intensitate al dogmatismului represiv, dar mai rău decât la noi, sub clanul Ceaușescu, nu era nicăieri.
În acest sens, aplicarea directivei venite de la Moscova, de a se introduce și la București glasnost și perestroika, ar fi fost un pas înainte, ar fi condus la o atenuare a marasmului vieții oamenilor, devenită, în ultima fază, insuportabilă, iar Iliescu, da, ar fi fost o alternativă pozitivă, „o față umană” frecventabilă. (Până când devenea și el un Ceaușescu 2.)
Ceaușescu însă era un autocrat ireversibil. El știa că a accepta glasnost și perestroika – adică a renunța la regimul centralizat/monopolist de stat/securist/milițienesc în favoarea transparenței și reformei – ar fi aruncat dictaturile în țărână, ele fiind ținute în viață doar de polițiile politice din țările respective, precum și de frica aferentă, inoculată în oasele oamenilor de represiunea oricând posibilă. Toate i le-a spus lui Gorbaciov de la obraz, dar fără efect. Mai curând, cu efect invers…
Stalinist puștan sub Gheorghiu-Dej, devenit apoi hârșit în crime de partid și de țărani la colectivizare, ajuns neo-stalinist la bătrânețe, Ceaușescu știa că sistema nu putea fi reformată decât cu riscul desființării, așa cum bazaltul nu poate fi remodelat, ci doar spart. Până la urmă, așa s-a și întâmplat. L-au spart. Dar cine punea stăpânire pe cioburi?
Aici survine vechea problemă a cominterniștilor: lipsa de legitimitate, impostura provenită din clandestinitate. Comuniștii au alergat todeauna după legitimitate fără s-o obțină vreodată. (La noi, prima lor impostură istorică s-a petrecut în noiembrie 1946, când, sub protecția tancurilor rusești, alegerile au fost integral fraudate și rezultatele inversate, partidele istorice, care câștigaseră de fapt scrutinul, fiind apoi eliminate.)
De data aceasta, Iliescu a încercat să fraudeze nu alegerile, ci revolta populară anti-ceaușistă transformată spontan în revoltă anti-comunistă, s-o confiște și să-și extragă legitimitatea din ea, mai precis din morții pe care diversiunea & dezinformarea patronate tot de el i-au generat. Plus că focul ce urma să fie deschis la nimereală avea și scopul cât se poate de practic de a-i băga pe revoluționari înapoi în case – să-și vadă de treaba lor și să nu mai ceară „Jos comunismul!”.
Iar dacă nu reușea cu unitățile proprii (legendate în fața opiniei publice interne și internaționale drept „teroriști”), atunci ar fi apărut – după cum vom vedea mai jos – tancurile rusești, ca în ‘44… Să nu uităm reacția viscerală a lui Ceaușescu (potrivit martorilor), când află, la Târgoviște, cine a preluat puterea („Cine, spionul ăla sovietic?!”) și se întoarce turbat către Lenuța: „Nu m-ai lăsat să-l termin! Acum ne termină el pe noi!”
Avem astfel decriptată toată comedia transformată în tragedie în actul doi, când corul antic a fost împușcat de-adevăratelea, secerat cu gloanțe de război, nu de recuzită. Pentru colorarea impresiei artistice, s-a dat – în loc de vopsea roșie ca sângele – chiar cu sânge! Ce putea fi mai convingător decât sângele autentic?!
Într-adevăr, în actul doi, după ce mulțimea dezlănțuită a trecut de la scandarea „Jos Ceaușescu!” la „Jos comunismul!” și apoi la „Libertate!”, gruparea frontistă s-a speriat de moarte că revoluția continuă și-i zboară și pe ei, și eșalonul doi, și eșalonul trei, și pe securiști – și pe toți artizanii și gardienii societății socialiste multilateral dezvoltate cu gheare de pui.
În consecință, odată cu arestarea cuplului Ceaușescu, s-au grăbit să dea dat drumul la canonadă și la narativul „teroriștilor fideli dictatorului”, iar Iliescu, înfierându-i cu mânie proletară, i-a acreditat imediat în conștiința publică cu celebra formulă „teroriștii care trag din toate pozițiile”. Dând practic startul psihozei și haosului necesar vărsării de sânge.
Adresându-se publicului, el a avut grijă să nu vorbească de civili care se împușcă între ei. Nici de militari care împușcă civili. Și nici de militari care (la ordine intenționat contradictorii) se împușcă între ei, fiecare fiind împins să creadă că celălalt e altcineva decât e. El nu vorbește decât de teroriști (necunoscuți, eventual străini), oamenii de-ai lui Ceaușescu, care vor să-l aducă înapoi. Dar, ulterior, niciun “terorist” nu a fost găsit, nu a fost livrat Justiției. Niciunul. Încât, se vede tocmai din Kamceatka că „teroriștii” au fost o diversiune.
Din păcate, a fost fratricid. Neintenționat de cei care apăsau pe trăgaci, dar aduși în situația halucinogenă de a vedea peste tot „teroriști” și de a se apăra împotriva propriilor camarazi (care și ei fuseseră aduși în aceeași situație halucinogenă, dar de semn invers), diversiune inițiată, întreținută de la butoane și pusă în „operă” cu mijloace profesioniste. Scopul? Aburcarea și betonarea în jilțurile puterii a grupului Iliescu prin farsă criminală căreia nu se știe câți șefi militari i s-au pretat.
Seara, când Iliescu vorbea de la balconul CC, nimeni nu i-a atins un fir de păr, deși în jur se trăgea în draci. Până la momentul în care Caramitru-Iago, în singurul rol reușit din cariera sa, a dat ordin „teroriștilor” de vizavi, din Palatul Regal, să înceteze focul măi dragă. Și, ce să vezi, „teroriștii” chiar l-au încetat, au făcut stânga-n prejur și s-au întors supuși în catacombe. Și-atunci, despre ce vorbim aici?
Pe bună dreptate, turiștii de mai târziu, cărora li se arătau urmele de gloanțe de pe clădirile din București, rămâneau ușor nedumeriți când pe balconul CC – unde bătuse, nu-i așa, inima revoluției – nu se vedea urmă de glonț! Păcat de Biblioteca Universitară și de tablourile din Muzeul național care au avut gjhinionul să se afle în acele zile în preajma lui Iliescu, să-i servească drept iepuri de companie.
Apoi, după executarea Ceaușeștilor în 25 decembrie, Ion Iliescu manipulează din nou opinia publică, salutând încetarea subită a focului și „dispariția teroriștilor” care pasămite încercaseră să ucidă revoluția și să-l readucă pe dictator în funcție. Dictatorul dispărând, „teroriștii” s-au evaporat și ei, normal, nu?
Dar unitatea militară de la Târgoviște, de unde ar fi trebuit salvat dicatatorul, nu a fost atacată nici măcar cu un pistol cu apă. Încât comandantul Kemenici, care s-a pretat și el la înscenare, a dat ulterior ordin zugravului să „acopere” cât mai vizibil așa-zise urme de gloanțe imaginare pe zidul unității – chestie pentru care s-a ales de la Iliescu cu o stea de general-maior. Gloanțele apăreau însă doar până la înălțimea scării zugravului…
Poate fi Iliescu scos din acest desfășurător de coșmar? În unele episoade, aduce a Stan și Bran, dar scena s-a soldat cu uciderea atâtor oameni nevinovați. Poate fi el „spălat” de sângele morților din 22-25 decembrie? Numai dacă ne-am fi născut ieri.
Televiziunea s-a pretat și ea, a fost unealta principală, coordonată de comandamentul militar încartiruit la etajul 11. Apa era „otrăvită”, iar populația a fost chemată să apere clădirea pe post de ținte vii și i s-a arătat și o banală alarmă pe post de „bombă” concepută în străinătate! Or, dacă ar fi existat teroriști adevărați (în sens pro-ceaușist), adică elemente ce ar fi ucis din alte ordine decât cele ale noii puteri auto-instalate, e la mintea cocoșului că apelul către populație trebuia să fie să stea în case, nu să vină la obiective să le apere cu pieptul gol! Și-atunci, despre ce vorbim aici?
Faptul că procurorul Cătălin Ranco Pițu nu a găsit răspunsul la unele întrebări legate de dedesubturile tehnice ale alungării lui Ceaușescu nu inseamnă deloc că Rechizitoriul său nu se susține, ci doar că – după 30 de ani de pertractări, escamotări și distrugeri de probe – nu a mai putut instrumenta ÎN TOTALITATE câmpul infracțional al acelor zile. Dar dovezile pe care le-a găsit, numeroase, și tezele subsecvente se cer fără discuție aduse în instanță și supuse judecății.
A nu-i găsi pe toți posibilii participanți la diversiune nu-i scutește de proces pe cei flagrant justițiabili în această cauză. Este oare posibil ca forțele oculte, neidentificate, serviciile rusești, maghiare etc. să fi dat ordine militarilor români să se împuște între ei, să facă toată mascarada, toată vărsarea de sânge (vezi și cazul Otopeni sau tabul ciuruit în care era chiar generalul Stănculescu sau abominabilul episod Trosca) – toate acestea FĂRĂ ȘTIINȚA, FĂRĂ APROBAREA, FĂRĂ PARTICIPAREA, FĂRĂ PATRONAJUL LUI ION ILIESCU?! Suntem cumva în Kafka?
Nu, suntem în spațiul sovietic, în care omul cu rânjet de emoticon îi cheamă pe ruși să rezolve situația. Există probe, nu e ficțiune. Iată câteva de notorietate:
Dumitru Mazilu a scris în cartea sa „Revoluţia furată” (vol. 1): „Ştiam că se ceruse, la 23 decembrie, chiar de către el (de către Ion Iliescu – n.n.), ajutor militar sovietic.”
În septembrie 1993, generalul Guşă declara Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989 că, în noaptea de 22 decembrie, Iliescu – care se afla în sediul Ministerului Apărării Naţionale – a încercat să-l convingă să accepte intrarea Armatei sovietice în România. Gușă s-a opus vehement. La șase luni de la această depoziție, avea să moară din cauza unui cancer galopant.
Un document descoperit în arhiva Ministerului de Afaceri Externe polonez confirmă că, la 23 decembrie 1989, Ion Iliescu şi Silviu Brucan au rugat Moscova să trimită militari pe teritoriul României.
Generalul Ion Hortopan a declarat în faţa Comisiei senatoriale că „în momentul acela greu, pe 23, s-a făcut o intervenţie în URSS. S-a dat un telefon”. La întrebarea „Cine a dat telefonul?”, Hortopan a răspuns: „Domnul preşedinte Iliescu”.
Nu e greu de închipuit ce s-ar fi întâmplat dacă trupele Armatei Roșii ar fi intrat în țară „s-o pacifice”. (După ce au venit în ’44, am rămas nenoriciți 45 de ani, inclusiv astăzi.) Dl Iliescu știa foarte bine ce însemna ca trupele rusești să facă ordine. Cu toate acestea, nu i-a păsat de consecințele dramatice, criminale, ale acestui act, atâta timp cât el urma să fie uns șef. (După cum nu i-a păsat să cheme minerii în 14 iunie, să facă ordine în Piața Universității, după diversiunea „legionară” din 13, repetând fără scrupule schema fratricidului din decembrie) Și-atunci, despre ce vorbim aici?
De fapt, solicitarea lui s-a dovedit deopotrivă nefezabilă (în Malta, nu se aprobaseră intrări de trupe), și inutilă. Omul-emoticon s-a speriat degeaba. În realitate, n-avea nevoie de ruși ca să se implanteze în fruntea statului. Trebuia doar să facă alegeri. Alegeri libere. S-ar fi ales cu 85 la sută, cum avea să se întâmple peste numai cinci luni, în mai 1990.
Și nu e adevărat că mineriada care a urmat ne-a atras, ca efect secundar, depunctarea în ochii lumii civilizate. Doarece tocmai ăsta a fost scopul: DE A FI RESPINȘI, DE A NU FI ACCEPTAȚI în lumea civilizată. Omul-emoticon avea alte gânduri. Peste un an, în aprilie 1991, secondat de Adrian Năstase, avea să ofere încă o dată țara rușilor (când niciunei alte țări fost-comuniste nu-i mai trecea prin cap așa ceva) și să semneze un tratat cu Gorbaciov care interzicea României să facă parte din NATO. Ceea ce, în iarna lui 1992, nu-l va împiedica să câștige – din nou – alegerile, cu un confortabil 61 la sută.
Reiese că grosul românilor, transformați peste noapte din homo sovieticus în electorat, nu a fost prea șocat de toate aceste antecedente vădit contrare interesului național. L-au votat masiv, din inimă, simțind că el este omul potrivit. Omul care putea să le ofere calea conviețuirii cu demonii, cu propriii demoni ai complicității cu regimul imoral, ilegal și ilegitim tocmai răsturnat. Omul care-i scutea de complexul de vinovăție, deși vinovăția era fără obiect: complicitatea fusese de supraviețuire, fiindu-le impusă de o putere străină. Așa s-a schimbat ADN-ul existențial al zonei pe o sută de ani. Pe acest fond, a fost posibil ca omul-emoticon, aflat ln a câta diversiune?, să le furnizeze tututor, cu larghețe, indulgențe de conviețuire.
Calea conviețuirii ține și astăzi, filtrată fir cu fir de nisip în clepsidra timpului, prin continuitatea deplin conspirată a serviciilor secrete ante- și post-decembriste și a informatorilor lor (români, nu de alte naționalități), care au trecut bine-merci de la serviciul de poliție politică la serviciul de protecție a Constituției noii țări democratice… Merge banda.
Da, el a fost omul potrivit pentru poporul potrivit la momentul potrivit. A asigurat „continuitatea” sub toate aspectele. Dacă s-ar pune o oglindă imensă în fața României de azi, rătăcită, întârziată în toate cele, păcălită, debusolată, lovită de mefiență cronică, răstignită de băieții deștepți, securistoizată până în prăsele – atunci, undeva în fundal, dacă v-ați uita bine, dacă v-ați uita cu atenție, l-ați descifra, l-ați decela, l-ați zări pe Ion Iliescu.
Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
