Sâmbătă, Mac Popescu a fost condus pe ultimul drum. Slujba de înmormântare s-a ținut la Biserica Amzei. Impresionantă a fost adunarea de doliu. Oameni foarte mulți, de profesii și vârste diferite, din București și de aiurea, au ținut să-i aducă un ultim omagiu. Pe grupuri, știam unii de alți, dar singurul care știa de toți era Mac.
A fost un prilej de a realiza câtă suprafață intelectuală și socială avea cel care, încă din studenție, și-a pus pecetea pe starea de spirit din Școala de Arhitectură. Au spus-o în cuvântul lor evocator și actualul rector, prof. dr. arh. Marian Moiceanu, și reprezentantul Ordinului Arhitecțior din România. „A marcat viața Școlii, a arhitecților și a profesiei noastre. Ca profesor, decan și rector a fost un catalizator activ al modernizării învățământului românesc și al deschiderii acestuia către orizonturile academice europene. Ca arhitect a construit edificii de referință alături de tinerii arhitecți a căror carieră a lansat-o și a căror prietenie a câștigat-o durabil”, spun cei care i-au fost colegi de breaslă timp de peste cinci decenii.
„Profesorul Emil Barbu Popescu a fost o instituție”, sintetizează fosta sa colegă din Consiliul Național al Rectorilor, prof. dr. ing. Ecaterina Andronescu. Profesia a fost adevărata sa familie. Dacă vom căuta înțelesurile noțiunii de personalitate, le vom putea găsi în ceea ce a reprezentat Mac Popescu pentru comunitatea celor care l-au cunoscut.
Prin felul său de a fi, Mac Popescu a dus spiritul academic dincolo de porțile universității, în spațiul social mai larg. A fost lider al studenților arhitecți și fondator al celebrului Club A și al Clubului sportiv Sportul Studențesc. La biserică au fost oameni de tot felul. N-au lipsit câțiva dintre cei alături de care am trăit nu o dată savoarea fotbalului din Regie, jucători din perioada de glorie a Sportului Studențesc. În numele lor n-a putut vorbi niciunul. Recunoștința ce i-o poartă lui Mac este mai puterncă decât cuvintele.
Paul Cazan este neschimbat. Datorită siluetei longiline i se spunea Ață – și ață a rămas…Romică Chihaia la fel de prietenos și comunicativ de parcă ne-am fi văzut ieri. Bela Kassai a rămas un arbitru al eleganței. Al eleganței în ținută și în comentarii. După peste două decenii de secretar general al FRF, a fost câțiva ani membru al Grupului de experți pentru etică și fair play al UEFA. Acum are grijă mai ales de nepoțică…Pe Tom Cristea doar părul ușor încărunțit ar spune că nu mai intră în teren… Marian Bucurescu are aceeași fizionomie zâmbitoare de om clad și prietenos. Brăzdat de câteva lacrimi, se consola reciproc cu Imilian Șerbănică, alt jucător al anilor ^80…Dr. Khaled, astăzi un respectat și admirat medic specialist la Spitalul Clinic Filantropia, a fost alături de echipă din perioada studenției sale și a rămas lipit de istoria clubului…O prietenie exemplară născută dintr-o pasiune imprescriptibilă. Prof.dr.Florian Popa, reputat chirturg care ținea la butoniera sufletului prietenia sa cu Mac Popescu, i-a fost alături până în ultimul ceas, chiar sprijinit în baston, încovoiat de vremuri și de dureri nebănuite.
L-am reîntâlnit la biserică și pe Ion Stoica, fostul director de la Parcul Studențesc din Tei, prieten de-o viață cu Mac Popescu. Cred că ei s-au întâlnit în două lucruri fundamentale: în pasiunea de a construi, de a face și în cealaltă pasiune, la fel de puternică, pentru fotbal și pentru sportul studențesc, cu și fără majuscule. Au fost alături decenii în șir, fâcând multe lucruri din istoria știută și neștiută a echipei de fotbal, dar și a proiectelor de arhitectură pentru tineret care au prins viață de pe planșeta lui Mac Popescu. Pentru Ion Stoica, prietenia de care s-a bucurat și se bucură din partea unor oameni excepționali este „marea sa avere”, cum îi place să spună. Un lucru care a fost posibil tocmai pentru că el însuși, prietenul generos al atâtor generații de studenți eminenți, este un astfel de om, știind ca nimeni altul să construiască prietenii trainice, ferite de umbra oricăror încruntări.
Socializant în lume, inventiv în proiecte, generos cu oamenii, vizionar în profesie, cu o voință de a face dusă uneori până la limitele imposibile ale vremurilor, Mac Popescu a întruchipat la superlativ ideea de personalitate. A fost un om pozitiv prin excelență. Găsea câte-o particulă de minereu în molozul oricăror conversații. Deschidea un drum prin jugla cea mai deasă. Prin ceașa timpului, vedea ielele jucând. A fost un om devotat ideii de a construi. A construit case, dar și caractere. Făcea parte dintre oamenii care atunci când ies dintr-o cameră, lasă în urma lor o dâră în aer și-o pauză de respirație.
Prin dispariția lui Mac Popescu, o anume lume devine mai rară. E lumea unor valori pe care profesorul, omul de cultură și intelectualul angajat cu acest nume a știut să le afirme.Sunt acele valori care, în cele din urmă, ne-au adunat în jurul lui în acest ceas de tristețe, fiecare de pe cărarea noastră.
Aceasta este explicația.Ceea ce ne-a adunat pe atât de mulți și de diferiți la înmormântarea lui Mac Popescu au fost tocmai valorile care ne leagă și pe care el le-a întruchipat ca nimeni altul. Ele sunt moștenirea pe care ne-o lasă Mac Popescu.
Pentru acele valori și pentru acești oameni care știu să le respecte scriu aceste rânduri.
E mai mult decât o reverență în fața unor amintiri.
E mărturia unei anume conduite, proprie generației „expirate” din care facem parte și pe care tefelismul progresist o disprețuiește pentru că n-o înțelege.
Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
