Portretul lui Mina Minovici către finalul anilor 1920.
Finalul anului 1932 inaugura ultimul al de profesorat al medicului legist Mina Minovici (n. 30 aprilie 1858, Brăila – d. 25 aprilie 1933, București) în cadrul Facultății de Medicină din București, după o lungă și bogată carieră universitară.
Locul la catedra de medicină legală urma să fie preluat de fratele său, Nicolae Minovici, revenit cu această ocazie din Cluj. Însă activitatea eminentului om de știința nu lua încă sfârșit: Mina Minovici fusese numit director pe viață al Institutului Medico-Legal din București, care îi purta numele și pe care îl înființase în 1892.
Reproducem mai jos textul discursului atribuit lui Mina Minovici, care se păstrează în colecția de documente a Muzeului „Prof. Dr. Nicolae Minovici”. Un discurs înălțător și emoționant, al savantului în vârstă de 74 de ani, care și-a dedicat întreaga viață perfecționării științei medico-legale românești. În el, se simte greutatea finalului de drum – din perspectiva despărțirii de o carieră îngemănată cu rostul propriei vieți.
Prima pagină a manuscrisului atribuit lui Mina Minovici.
„Domnilor studenți,
Cu o mare, adânc dureroasă sfâșiere de inimă vorbesc astăzi: cuvântarea cu care inaugurez ultimul meu an de profesorat, în fața ultimei mele promoții de elevi. Și această apăsătoare melancolie ce îmi întunecă sufletul e firească, deoarece, cu o putere de nebiruit, se impune spiritului meu viziunea seninătății mărețe a zilei când, acum treizeci și patru de ani, urcam, pentru întâiași dată, treptele aceleiași catedre, spre a împărtăși primilor mei elevi din învățătura căpătată la umbra marelui meu profesor Brouardel și din strădania proprie a începutului carierei mele. Salutând în domniile voastre pe cei din urmă din învățăceii mei, îmi iau rămas bun nu numai de la generațiile de medici la formarea cărora am contribuit cu toate darurile minții și cu toată râvna sufletului, dar și de la o carieră universitară în care m-am silit să însemnez (sic) ceva și pentru învățământ și pentru țară.
E greu, nespus de greu ceasul acesta din viața mea, pentru că el însemnează apropierea inexorabilă a încheierii a ceea a fost însăși rațiunea mea de azi vreme de mai bine de jumătate de veac. Un răstimp în care n-am trăit decât în funcțiune de preocupare de problemele de medicină-legală, ale cărei baze românești Dumnezeu m-a învrednicit numai să le pun dar încă să le lărgesc în așa fel încât să instituie un apreciat capital științific al României. E ceasul premergător al rupturii ireparabile.
Și totuși îmi rămâne o rază de înviorare: dacă nu voi mai avea calitatea de titular al catedrei, voi rămâne mai departe, pentru zilele câte îmi vor mai fi hărăzite să trăiesc, mentorul oficios al acelora care vor veni după domniile-voastre. Pentru că, prin lege specială menținut pe viață ca director al Institutului Medico-Legal, opera mea, voi mai avea putința ca aici, în domeniul meu de neîntreruptă și încordată activitate, să fiu de folos prin îndrumările de dat studenților în aplicațiunea practică a orientărilor și doctrinei Medico-Legale.
Profit și de prilej de astăzi spre a stărui asupra covârșitoarei importanțe a laturii învățământului aplicat al cursului de Medicină Legală. Expunerea teoretică se voiește, dacă nu e însoțită, precumpănită de demonstrațiunile interesând cadavrul omului și lucrurile neînsuflețite, al căror examen are menirea de a contribui la luminarea cazului care formează obiectul expertizei cerute de organele judecătorești.
Numai călăuzit de acest mare principiu, că știința medico-legală nu se poate însuși decât pe calea unor cât mai asidue lucrări practice, am izbutit să înzestrez România cu un Institutul a cărui întâietate, sub raportul organizării și utilității, e pe tot globul proclamată. Institutul acesta, care e mândria strădaniei mele de zi cu zi a unei vieți de om – Institutul Medico-Legal, în care nu e colț care să nu glăsuiască de izbânda sforțării românești de a da Medicinei Legale pecetea științei românești, numai mulțumită concepției de la început mi-am format-o despre rolul medicinei-legale în slujba învățământului și a justiției, a putut ajunge un modular indispensabil în pulsarea vieții întregului edificiu social.
Aci și numai aci, pot învăța medicina legală și cei care, ca domniile voastre, urmează să capete numai noțiunile generale și cei care, vrăjiți de tainele acestei științe, se hotărăsc să i se consacre spre a-și face din ea o carieră. Pentru că încă din clipa în care, pentru întâia oară, m-am urcat la această catedră, am proclamat axioma: o lecție de Medicină legală fără demonstrație practică echivalează cu zero. Iar acest principiu sănătos a fost adoptat și în alte țări ca Anglia și Statele Unite, unde prelegerile de Medicină Legală și alte cursuri au caracterul unor conferințe contradictorii între profesor și studenți.
Numai prin cât mai multe lucrări practice se poate căpăta experiența care dă sagacitatea necesară întru descifrarea cazurilor de examinat. Medicul care a primit mandatul unei expertize își asumă o strivitoare răspundere, dat fiind că de cuvântul lui atârnă formarea judecății organelor judecătorești. Medicului expert nu îi e îngăduit ceea ce un adagiu italian caracteriza atât de plastic: Stare sulla corda, adică a sta în echilibru instabil, a șovăi între afirmațiune și negațiune. Medicul expert trebuie să se rostească, în toată independența conștiinței sale, fără ezitare, altminteri e mai bine, mai cinstit, mai uman, să-și decline competența, mărturisind că nu poate pronunța cu certitudinea ce Justiția o așteaptă de la el. Concluziunile în doi peri nu sunt permise, pentru că ele dăunează și interesele societății și acelea ale individului prin neutilizarea adevărului. Medicul[ui] expert i se cer fapte iar nu vorbe: res, non verba; i se cere o demonstrațiune și nicidecum o impresiune care adesea poate fi alături de realitate.
Iubiții mei studenți, încheierea mea va avea două părți.
Întâi, urarea ca, dacă nu toți, cei mai mulți dintre domniile voastre să semănați cu studenții primei mele promoții, dintre care foarte mulți mi-au fost sau îmi mai sunt colegi, la cele trei facultăți de medicină din țară. Am și o dorință de ordin egoist, dacă se poate astfel interpreta: câțiva, nu cât de mic procentul din totalul promoției domniilor-voastre, să aibă spiritul cucerit de focul sacru al Medicinei Legale, devotându-i toată puterea minții și tot entuziasmul sufletului, așa cum îl am eu, dascălul domniilor voastre, așa cum îl au destoinicii mei colaboratori- cei doi conferențiari, șeful de lucrări și asistenții. Doresc ca scânteia dragostei de Medicina Legală să încingă sufletul câtorva dintre domniile-voastre, pentru școala românească de Medicină Legală pe care cu trudă am întemeiat-o să nu se stingă. Doresc ca această catedră, căreia m-am silit să-i dau o cât mai mare strălucire să rămână un mândru altar al științei românești.
Partea a doua a încheierii: Deoarece v-am lămurit că adevărata știință medico-legală nu se poate dobândi decât în lucrările practice săvârșite în incinta Institutului Medico-Legal, socotesc că nu se poate concepe o mai nemerită introducere la cursul de medicină legală decât aceea a explicațiunilor ce vi se vor da în cursul vizitei amănunțite a Institutului la care voi invita și totodată ca o frumoasă amintire vă ofer lecția mea de deschidere cu care am inaugurat cursul meu de acum 34 de ani al cărei subiect a fost Importanța și Evoluția Medicinei Legale”.
Articol scris de Mădălina Manolache, muzeograf, secția Antropologie Urbană. Muzeul Municipiului București
Surse: Colecția de documente a Muzeului „Nicolae Minovici”.
Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
