În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.
Alexandrescu era de data asta singur. Purta acum o cămașă de pijama și de sub halat i se vedeau izmenele. Înainte de a intra, Rotofeiul ascultă câteva clipe la ușă și auzi pașii. Probabil că Alexandrescu nu-și găsea locul.
— Ce mai faceți, tovarășe Alexandrescu, începu Rotofeiul voios.
— Ce-ți pasă ce mai fac? Dumneata ești unu’ Şvarț sau Şvaiț sau cum ți-o fi zicând…
— Švejk, îl ajută Rotofeiul.
— Mă rog, dacă spui că așa te cheamă.
— Eu? Cum am să spun eu așa ceva? Doar aici s-au obișnuit să-mi zică astfel.
— Dar nu ăsta ți-e numele?
— Ba, dacă mă strigă așa, înseamnă că ăsta e numele meu.
— Deci faci pe nebunul!
— Ca și dumneata. Ce, dumneata nu faci pe nebunul? Alexandrescu se mulțumi să privească întunecat. Eu am certificat. Pe dumneata domnul doctor te-a internat, dar până să-ți facă un certificat cum că nu ești în toate mințile…
— Și cam cât durează?
— Asta depinde. Am cunoscut la Paris pe un oarecare Pierre. Pierre și nu mai știu cum. Ăsta a avut un tată care tot așa, s-a internat la Bicêtre, așa-i zic ei acolo în Franța la un spital de nebuni. Și a așteptat omul să-i dea certificatul o săptămână și l-au amânat că trebuia să mai stea și să-l mai consulte și să-l mai observe și așa mai departe. Peste o lună încă nu l-au observat de ajuns. Omul era tare nervos din pricina asta și nici nu-și punea frâu, pentru că-și zicea el, aici nu strică să fii nervos. Pe urmă, după vreo șase luni, s-a obișnuit, și nici nervos nu mai era. Ba, dimpotrivă, ziceai că se simte minunat acolo. După aia nici nu s-a mai interesat dacă are sau nu certificatul acela în regulă.
— Dar îl avea?
— Nu avea. După ce a murit bătrânul, Pierre s-a interesat și medicii i-au spus că era vorba de un caz mai dificil și că n-au avut timp să-l observe cât ar fi dorit ei. Ziceau că nici n-a fost cinstit din partea bătrânului să moară și să-i priveze pe ei de rezultatul unor cercetări pe care le-au făcut timp de atâția ani. Așa că eu te sfătuiesc, tovarășe Alexandrescu, să nu te apuci acum să mori înainte de a se dumiri tovarășul doctor cu dumneata, pentru că după ce că te-a luat acum de suflet, ca să zic așa, are și dânsul dreptul la o mică recompensă, recompensă de savant, bineînțeles. Desigur, dumneata te simți bine aici, dar medicul nou trebuie să cerceteze și să vindece în folosul omenirii fiecare bolnav și, dacă se poate, să-l redea societății apt de muncă.
Alexandrescu era complet zăpăcit de torentul de vorbe al Rotofeiului. În primul rând că nu știa unde să-l încadreze, drept cine să-l ia și deci cum să se poarte cu el. În plus, era tot mai convins că acest individ nu putea să fie un simplu infirmier și că, deci, păzea, aici interese mult mai înalte. Așa că încerca să fie cât mai prudent dar totodată se muncea să-și aducă aminte unde s-au mai cunoscut ei în alte timpuri.
Situația era cu atât mai dificilă cu cât Alexandrescu se simțea tot mai nesigur în relațiile cu cei din jur oboseala și teama făceau să aibă impresia că mai văzuse undeva diferitele personaje. Până și medicul i se părea cunoscut de undeva. Dar, în fond, într-un oraș atât de mic nu-i de mirare… Dar parcă totuși… parcă nu de aici.. Nesiguranța îl făcea să fie tot mai nervos. Coincidențe absurde și întâmplări fanteziste se luptau din greu în subconștientul său cu bunul-simț. Și, între timp, Rotofeiul turuia mai departe “Trei frați, îi auzi Alexandrescu vorbind, să zicem că pe unul îl chema Ion, pe al doilea Gheorghe și pe al treilea Vasile. Primul, bărbat în toată firea ceilalți doi niște băiețandri cu vreo zece ani mai tineri, Și, într-o frumoasă zi să-i fie dat lui Ion să trăiască și ceasul în care să vadă cum îi împușcă la marginea satului pe cei doi frați ai săi mai mici, care…
— I-ai cunoscut dumneata pe ăia?
— Păi, e greu de spus dacă ai cunoscut cu adevărat pe cineva sau nu.
— Și cu cei trei români împușcați ce-ți veni?
— Care trei? Eu n-am spus decât că Ion a văzut cum i-au împușcat pe Gheorghe și pe Vasile, n-m zis că l-ar fi împușcat și pe el. Că aș fi mințit dacă aș fi spus așa.
Nu, degeaba, Alexandrescu nu putea să țină pasul cu șuvoiul de vorbe al Rotofeiului. Nici amintirile nu-l ascultau. Pe infirmierul ăsta l-a mai văzut undeva. Dacă nu-i joacă și în privința aceasta imaginația vreo festă. Dar despre cei trei împușcați… Era obosit și nici nu voia sa se gândească la toate aluziile pe care le tot auzea în ziua aceea.
— Eu vorbesc mult? Se miră Rotofeiul. Atunci ce-ați fi spus dacă l-ați fi cunoscut pe unu’ Orban? Ăsta vorbea atât de mult încât nu se putea comunica deloc cu el. Noroc că avea măselele foarte rele și mergea des la dentist. Acolo îl puneau să stea cu gura deschisă și dentistul citea de pe o listă tot ceea ce ar fi trebuit să i se comunice cât timp el turuia. Odată, dentistul” s-a încurcat și…
— Eu m-am internat aici pentru ca am într-adevăr probleme, spuse Alexandrescu. Dureri de cap, amețeli, câteodată nu pot să dorm… Dar poftă de mâncare am, asta sigur, se străduia să repete, cât mai exact lecția proaspăt învățată.
— Toți ăștia, preventivii, au o poftă excelentă de mâncare. Eu am fost odată, arestat la Varna. Am stat acolo preventiv vreo trei luni. Aveam o poftă de mâncare ceva de groază. Am fost în stare să mănânc, pe pariu, zece pâini cu două kilograme de salam.
— Vă dădeau acolo atâta de mâncare?
— Nu ne dădeau deloc. Sau, aproape deloc. Dar puteai să-ți cumperi. E o simplă gogoriță faptul că preventivii, fiindcă-și fac atâtea probleme cu viitorul lor, n-au poftă de mâncare. Nevasta directorului adjunct ținea o băcănie. Puteai cumpăra de la ea tot ce doreai. Eu, pot să zic, fără falsă modestie, că fiindcă aveam o asemenea poftă de mâncare, mă bucuram de simpatia directorului adjunct. Cei care se încăpățânau sa fie toată ziua nervoși și care n-aveau apetit îl supărau mult pe director. Nu-i putea vedea. Directorul ăsta adjunct se numea Kolarov și avea concepția că un deținut trebuie să arate ca un porc. Ne și spunea că suntem niște porci: porcul Ivanov, porcul Petroff, porcul Vanici, porcul Steinhtibel, porcul Popov. În celule ne punea cică pe rase. Așa că un porc trebuie să mănânce. Care nu mănâncă, îl tai. Eu, pot să spun, am fost întotdeauna un porc model.
— Dar bani de unde aveai?
— Pentru ce?
— Ca să cumperi de la băcănia directorului adjunct.
— Că nu era a lui. A nevesti-sii. Dar au divorțat ca să nu fie vorbe. Au divorțat, dar erau în continuare împreună. Aveau un băiat Vasili. Ăsta…
— Banii de unde ziceai că-i aveai?
— Vezi aici greșești dumneata, pui întrebări care nu se pun. Asta o știi dumneata poate mai bine decât mine.
— Eu?
— Îmi aduc aminte când am fost arestați împreună la Dorohoi…
— N-am fost arestat niciodată la Dorohoi!
— Nu? Se poate. Ce? Parcă eu am fost? Am stat doar împreună în aceeași celulă cu dumneata, cu un avocat și cu… cu încă cineva. Și toate astea pentru că ne plăcea nouă să ne pierdem vremea acolo.
— Pe cuvântul meu dacă am fost mai mult de douăzeci și patru de ore la Dorohoi. Am fost noi doi împreună la Dorohoi?
— Cum vrei dumneata. Dacă vrei, am fost, dacă nu vrei, n-am fost. Să știi că eu nu pierd nimic din asta.
Dar, ce-i drept, nici nu câștig. Îmi aduc numai aminte că acolo te dădeai mare și spuneai că dacă va fi nevoie, vei da și un milion numai să scapi de tribunalul militar.
— Erau vremuri grele. Nemernicii ăia te puneau una-două la zid. Erau neomenoși cu noi, ăștia, clasa muncitoare.
— Dumneata erai clasa muncitoare?! Dar să ții minte că eu nu te-am întrebat de unde puteai dumneata să dai un milion ca să nu te pună ăia la zid.
— Am spus și eu așa.
— De unde puteai să ai dumneata, care erai, după cum spui, un reprezentant al clasei muncitoare asuprite și sărăcite, de unde puteai să ai dumneata un milion?
— Dacă aveam într-adevăr un milion, nu luam zece ani.
— Ai luat dumneata zece ani? Păi, pe vremea aceea zece ani sau șase sute de ani erau tot aia. Se știa că dacă nu te pune la zid, peste câteva luni pleci mai departe.
— Se știa pe dracu’!
— Asta-i drept. Puteai sa crăpi și în cele câteva luni în care îți făceai cei zece ani. Plus că, pun pariu, nici nu știi pentru ce te-au condamnat.
— Cum să nu știu?!
— Păi, că nu știi. Nimeni nu știe. Eu am fost odată acuzat pentru articolul 239 aliniatul b și c. Avocatul se străduia să mă întoarcă în aliniatul a, dar procurorul nu și nu, Eu-i tot spuneam avocatului că nu știu de ce-l năcăjește așa pe domnul procuror, că pe mine diferența asta de o literă nu mă deranjează, dar avocatul era tânăr, abia ajuns în barou și n-avea încă pic de clientelă.. Mie mi l-au dat din oficiu, așa că el se tot străduia, săracul.
Și pot să vă spun că până la urmă a lăsat și el, a lăsat și procurorul și judecătorul m-a condamnat cu litera d.
Avocatul era atât de fericit, încât nu i-am putut strica bucuria și am fost și eu tare vesel. Dar exact nu știu nici azi pentru ce m-au condamnat.
— Dar dumneata de câte ori ai fost condamnat?
— Tovarășe dragă, ăsta e un lucru pe care nu-i voie să-l numeri. E la fel ca la pescari. Spune-mi: dumneata cunoști vreun pescar dispus să-și numere peștii până acasă? Până n-am murit, se cheamă că mai am posibilitatea de a prinde un pește. Dar, întorcându-mă la celula aia din Dorohoi, să știi că eu n-am fost acolo decât puține ore, că pe urmă m-au dat afară că au aflat că de fapt eu nu țin de ei, ci de tribunalul militar din Cracovia. De parcă n-ar fi știut ei asta de la început! Dar tot așa ca și pentru literele acelea a, b, c și d din articolul 239 se certau toți pentru mine. Și dacă m-ar fi dat cu două ore mai repede înapoi, nu am fi avut bucuria de a ne cunoaște atunci.
— Domnule, ești infirmier, eu sunt bolnav, dacă vrei, n-ai decât să-ți bați joc de mine, dar să nu crezi că-s atât de prost și nu-mi dau seama.
— Păi, că nu era vorba să fiți taxat de prost, domnule Alexandrescu. Dumneavoastră sunteți doar… Dar, din păcate, nici asta nu este încă sigur. Dacă ar fi după mine și m-ar întreba careva ce părere am despre dumneavoastră, fiți fără grijă, i-aș spune că sunteți de legat, dar din păcate eu n-am parafă de medic ca să certific acest lucru. Acum trebuie să plec în oraș. Poate vreți să vă cumpăr ceva. O fac cu cea mai mare plăcere, nici nu vă întreb de unde aveți banii.
— N-am nevoie de nimic.
— Atunci sunteți un om fericit, tovarășe Alexandrescu. Și asta dovedește că sunteți un bolnav model care știe să prețuiască integral condițiile bune de care se bucură în spitalele noastre.
— Poate-mi aduci niște plicuri și timbre.
— Vă aduc, bineînțeles că vă aduc! Și în timp ce Alexandrescu se căuta de bani, îl rugă și Rotofeiul ceva: poate cunoașteți o doamnă căreia trebuie să-i transmit ceva aici, la Lugoj.
Alexandrescu tresări “Deci ăsta era, își spuse el, aici ai vrut să ajungi, frumușelule!“
— Nu cunosc lumea pe aici, din păcate. Știți, am fost atâta timp plecat… Dar pot s-o întreb pe nevastă-mea, cu toate că nici ea…
— Poate totuși… atunci când trece tovarășa pe aici, poate, mai stăm de vorbă. Dar până atunci vă aduc plicuri.
(Și iar își aminti Alexandrescu de Petruț cel Orb, așa îl chema pe domnitorul acela din hârțoagele medicului, nu?, de data asta însă bănui de ce i s-a dat tocmai fragmentul acela de citit, bănui și se înfricoșă.)
Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
