Istoricul Niall Ferguson vede cum, într-un nou război rece, Statele Unite intră în rolul URSS din trecutul conflict. Simptomele sunt clare: gerontocrație, aparat de stat supradimensionat, lipsă de încredere în instituții, falie tot mai mare între nomenclatură și restul populației, cheltuieli militare mari pentru o armată supraextinsă și nepregătită pentru toate misiunile sale, mortalitate tot mai mare, o ideologie tot mai bizară și in care nimeni nu crede, dar este repetată papagalicește. Sintagma ”America Sovietică Târzie” a fost lansată în 2020 de Harold James, istoric la Princeton. A devenit tot mai potrivită, pe măsură ce războiul rece în care ne aflăm – al doilea – se încălzește.
În 2018, am spus pentru prima dată că ne aflăm într-un nou război rece. Am încercat, în mai multe articole să arăt că Republica Populară Chineză ocupă acum locul lăsat liber de URSS, în 1991. Această viziune este mai puțin controversată acum decât era atunci. China nu este doar un rival ideologic, dedicat marxism-leninismului și partidului unic. Este și un concurent tehnologic – singurul cu care SUA se confruntă în inteligența artificială și calculul cuantic. Este un rival militar, cu o marină militară care este deja mai mare decât cea americană și cu un arsenal nuclear care se apropie tot mai mult de cel al SUA. Este și un rival geopolitic, care vrea să se impună nu numai în Indo-Pacific, ci și în Europa de Est și alte regiuni, prin interpuși.
Recent, am avut revelația că în acest nou Război Rece, America – nu chinezii – ar putea juca rolul sovieticilor. Îmi imaginez doi marinari americani întrebându-se – poate în timp ce portavionul lor se scufundă în strâmtoarea Taiwan: Oare suntem ca sovieticii?
Este o mare diferență între economia planificată disfuncțională construită de Stalin și lăsată moștenire urmașilor, o economie care s-a prăbușit imediat ce Mihail Gorbaciov a încercat să o reformeze, și economia dinamică de piață cu care americanii se mândresc acum.
Sistemul sovietic a risipit resursele și suferea de pe urma penuriei de produse. Sistemul de sănătate sovietic avea spitale delapidate și lipsuri cornice de echipament. Sărăcia era mare, foamea la fel, iar copiii erau puși să muncească.
În America de azi, asemenea condiții sunt întâlnite doar într-un procent infim la baza societății – iar faptul că exista este revoltător. Mortalitatea infantilă în perioada târzie a URSS era de 25 la mie. In SUA, rata este de 5,4 la mie, deși în familiile monoparentale din Delta Mississippi ajunge la 13 la mie.
Ați putea spune că nu se poate face comparație cu URSS.
Însă uitați-vă mai atent.
Există cumva în America ”constrângeri bugetare cronice” în sectorul public, ceea ce a fost un motiv pentru slăbiciunea sistemului sovietic? Eu văd o versiune a acestei situații atunci când deficitul bugetar prognozat este de 5% din PIB și când se estimează că va ajunge la peste 8% în 2054. Avem cumva și implicare a guvernului în deciziile privind investițiile? Avem și asta, în ciuda laudelor aduse „politicii industriale” a administrației Biden.
Economiștii ne tot promit un o creștere miraculoasă a productivității datorită tehnologiei informației, în special inteligenței artificiale. Însă creșterea medie lunară a productivității în SUA în sectorul neagricol s-a oprit la 1,5% începând din 2007și este cu foarte puțin mai mare față de perioada 1973-1980. Poate că economia americană este invidiată în întreaga lume, însă amintiți-vă cum experții americani supraevaluau economia sovietică în anii 1970 și 1980.
Veți insista că URSS era un om mai bolnav decât este acum America și că America nu are rival în ce privește tehnologia militară și puterea de foc.
De fapt, nu este așa.
Avem o armată care este și foarte scumpă, și nepotrivită pentru misiunile sale, așa cum arată un raport al senatorului Roger Wicker. Mă gândesc mereu la ce spuneau liderii sovietici până în ultimul moment: Armata Roșie este cea mai letală din lume. Era, dar pe hârtie. Din hârtie s-a dovedit că era făcută și URSS. Nu a putut câștiga un război în Afganistan, în ciuda a zece ani de ocupație și distrugeri. Vă sună cumva familiar? Pe hârtie, bugetul militar al SUA depășește bugetul tuturor celorlalte țări NATO luate la un loc. Însă ce cumpărăm cu bugetul acesta? Nu reușim să satisfacem nnecesitățile luptei cu ”coaliția împotriva democrației” formată de China, Rusia, Iran și Coreea de Nord.
”Armata SUA nu are echipament modern, este slab antrenată și nu are fonduri pentru întreținere, are și o infrastructură uriașă și scump de întreținut, este extinsă pe distanțe foarte mari, nu este pregătită să facă față tuturor misiunilor la un nivel acceptabil al riscului. Adversarii noștri știu asta, iar asta îi face și mai agresivi”, spune Wicker.
Mai mult, guvernul american a cheltuit în acest an mai mult pentru plata dobânzilor decât pentru apărare. Plata dobânzilor va lua procente de două ori mai mari din PIB până în 2041, iar asta va reduce bugetul apărării de la 3%, a 2,3%. O asemenea scădere nu pare să aibă sens într-un moment în care America se confruntă cu noua Axă condusă de China.
Cele mai frapante asemănări cu URSS sunt însă cele de la nivel politic, social și cultural. O caracteristică a perioadei târzii a URSS a fost gerontocrația, personificată de senilitatea lui Leonid Brejnev, Iuri Andropov și Konstantin Cernenko. Însă, după standardele actuale din SUA, ultimii lideri ai URSS nu erau niște oameni în vârstă. Brejnev avea 75 de ani când a murit, în 1982, însă suferise un accident vascular cerebral grav cu șapte ani înainte. Andropov a preluat puterea la 68 de ani, dar a urmat o insuficiență renală severă și a murit, Cernenko avea 72 de ani când a venit la putere și era deja invalid, cu emfizem pulmonar, probleme cardiace, bronșită cronică, pleurezie și pneumonie.
Faptul că liderii americani sunt mai bătrâni și mai sănătoși acum decât cei sovietici este o dovadă a calității sistemului de sănătate. Totuși, Joe Biden (81 de ani) și Donald Trump (78 de ani) sunt departe de vitalitatea tinereții. Biden nu poate distinge între cei doi miniștri hispanici ai săi: Alejandro Mayorkas și Xavier Becerra. Trump o confundă pe Nikki Haley cu Nancy Pelosi.
O altă caracteristică a vieții în URSS era cinismul public total legat de instituții. Datorită glasnostului lui Gorbaciov, politica ”revenirii la adevăr”, cetățenii sovietici au putut să-și exprime nemulțumirile prin scrisori publicate în presa devenita brusc mai liberă. Unii scriau strict despre contextul sovietic – despre realitățile istoriei sovietice, în special despre crimele din perioada stalinistă. Alții scriau despre problemele din viața lor din anii 1980, iar aceste probleme seamănă mult cu cele din America contemporană. Într-o scrisoare pentru Komsomolskaya Pravda din 1990, un citator acuza ”pierderea tragică a moralității cetățenilor URSS”. Simptomele erau: ipocrizie, cinism, servilism, delațiune. Întreaga țară se sufoca în „miasma minciunilor publice și a demagogiei”. În iulie 1988, un sondaj al Moskovskie Novosti arăta că 44% dintre ruși considerau că trăiesc într-o ”societate injustă”.
Să ne uităm la un recent sondaj Gallup, care descoperă nemulțumiri similare. Încrederea publicului american în instituții precum Curtea Supremă, școlile publice, președinție, marile companii este doar intre 25-27%. Procentul pentru ziare, justiție, televiziuni, marile afaceri și Congres este de sub 20%. Media încrederii în instituțiile principale este la jumătatea mediei din 1979.
Se știe că tinerii americani suferă de o epidemie de boli mintale – vina este dată de unii pe telefoanele mobile și pe social media -, în timp ce americanii mai în vârstă cad pradă „morții din disperare”, în special în rândul americanilor albi din clasa de mijloc, dar și în rândul afroamericanilor, atunci când vine vorba de supradoze de droguri. În 2022, în America au murit din caua supradozelor de fentanil mai mulți oameni decât în trei mari războaie: Vietnam, Irak și Afganistan.
Datele sunt șocante. Speranța de viață a scăzut în ultimul deceniu într-un mod nemaiîntâlnit în țările dezvoltate. Principalele explicații sunt supradozele, abuzul de alcool, sinuciderea și înmulțirea bolilor legate de obezitate. Între 1990 și 2017, drogurile și alcoolul au ucis 1,3 milioane de americani cu vârste între 25 și 64 de ani. Au fost peste jumătate de milion de sinucideri în acest segment de vârstă. Cauzele metabolice și cardiace au avut și ele un rol important, în special asociate cu obezitatea. Așa ceva pur si simplu nu se întâmplă în alte țări dezvoltate.
Unii spun că celelalte țări vestice fac mai mult pentru a oferi asistență medicală publica de-a lungul vieții și găsesc astfel căi de a proteja indivizii și familiile în situații disperate. Spre deosebire, în SUA, orice simptom de disperare a fost definit ca problemă mintală individuala, iar oamenii sunt lăsați să se lupte cu ea. De aici pleacă și tratamentele cu o mulțime de medicamente pentru depresie, psihoză și obezitate, plus noi medicamente împotriva dependenței create de precedentele medicamente. Ești obez în SUA? Încearcă ozempic.
Autodistrugerea în masă a americanilor este redată cel mai bine de sintagma ”moarte din disperare”. Asta s-a mai văzut în URSS și în Rusia post-sovietică. În țările vestice, speranța de viață a bărbaților creștea, iar în URSS a început să scadă după 1965 și s-a prăbușit în anii 1990, în special la criza financiară din 1998. Rata deceselor pe segmentul de vârstă 35-44 de ani s-a dublat între 1989 si 1994.
O explicație este Stolichnaya. Un articol celebru din Izvestia se intitula ”Să trăiești sau să bei?”. Ar fi trebuit să fie urmat de ”Să trăiești sau să fumezi?” – cancerul pulmonar era o alta cauză a morții la vârste tinere. Prețul tutunului ai al alcoolului era foarte mic în acei ani. Statisticile erau la fel de șocante ca și scenele de pe străzile orașelor din fosta URSS. 25.000 de autopsii efectuate în Siberia în 1990-2004 arată că 21% dintre bărbați au murit din cauza boilor cardiovasculare, pe fondul unor doze letale sau aproape letale de etanol. Rata sinuciderilor în segmentul de vârstă 50-54 de ani ajunsese la 140 la suta de mii de locuitori, în 1994. În SUA, în 2015, rata sinuciderilor în rândul non-hispanicilor cu vârste între 45 și 54 de ani a fost de circa 40 la suta de mii de locuitori.
Puteți spune că autodistrugerea în cazul homo sovieticus era mai gravă. Dar nu vă șochează totuși și autodistrugerea lui homo americanus?
Desigur, cele două sisteme de sănătate par foarte diferite. Cel sovietic nu era subvenționat suficient. Spre deosebire, dezastrul din sistemul american este diferența uriașă între cheltuieli și rezultate, care sunt îngrozitoare. Dar, ca și sistemul sovietic, cel din SUA este afectat de o mulțime de interese și de goana după profit. Este minunat pentru momenclatură și dezastruos pentru cetățenii simpli.
Marile minciuni din URSS erau că Partidul și statul există pentru a servi interesele muncitorilor și țăranilor și că SUA și aliații sunt niște imperialiști puțin mai buni decât „naziștii” din ”Marele Război Patriotic”. Adevărul era că nomenclatura a format rapid o nouă clasă cu privilegii transmise ereditar, ducându-i pe țărani și muncitori la sapă de lemn, la servitute, în vreme ce Stalin, care a început războiul în aceeași tabără cu Hitler și naziștii, nu s-a gândit că aceștia din urmă vor invada URSS, iar apoi a devenit cel mai brutal imperialist.
Echivalentul minciunilor din URSS în America Sovietică Târzie este că instituțiile controlate de Partid (Democrat) – birocrația federală, universitățile, marile fundații, cele mai multe mari corporații – promovează minoritățile rasiale și sexuale și că principalul scop al politicii externe americane este să combată schimbările climatice și să ajute alte țări să se apere ”fără sa fie nevoie să trimitem trupe americane la război”.
În realitate, politicile pentru promovarea ”diversității, echității și incluziunii” nu ajută minoritățile. Singurii lor beneficiari sunt aparatcicii. Aceste inițiative subminează standardele în educație, până și în școlile medicale, și încurajează mutilarea a mii de adolescenți în numele ”chirurgiei pentru afirmarea genului”.
Cât privește direcția politicii externe americane, nu este vorba despre a ajuta alte țări să se apere singure, ci despre a-i face pe alții să lupte prin procură pentru SUA, fără a le oferi suficiente arme cât să aibă o șansă să câștige. Această strategie – foarte vizibilă în Ucraina – are sens pentru SUA, care au descoperit în timpul războiului împotriva terorismului că nu poate să-i învingă nici măcar pe talibani, după 20 de ani. Însă, trebuie să avem în vedere că această strategie americana poate distruge Ucraina, Israelul și Taiwanul, care pot deveni un soi de Vietnam de Sud sau Afghanistan.
Cât privește schimbările climatice, lumea este inundată acum de vehicule electrice chinezești, baterii și panouri solare chinezești, toate produse cu subvenții de stat și cu energie obținută din arderea cărbunelui. Cel puțin, SUA au învins ideologia marxist-leninistă. Însă acum, preocupările elitei americane privind schimbările climatice au dus la o incoerență strategică crasă. China este responsabilă pentru trei sferturi din creșterea cu 34% a emisiilor de dioxid de carbon începând din 2003, anul în care s-a născut Greta Thunberg.
Un sondaj arată falia uriașă dintre nomenclatura americană și muncitori și țărani. Americanii cu studii superioare care câștigă peste 150.000 de dolari anual și locuiesc în suburbii curate, care au absolvit mari universități și scoli private, acești americani spun, în proporție de 89%, că sunt în favoarea raționalizării gazului, a cărnii și electricității, pentru a lupta cu schimbările climatice. Întrebați dacă ar plăti 500 de dolari mai mult la taxe pentru a lupta cu încălzirea climei, 75% dintre ei pun că ar face asta, spre deosebire de doar 25% dintre americanii simpli. 71% dintre americanii educați în Ivy League spun că ”profesorii trebuie să decidă ce învață copiii, nu părinții”, un procent de două ori mai mare decât în cazul celorlalți americani. Peste jumătate dintre americanii absolvenți de Ivy League spun că statul le oferă libertate individuală, în vreme ce doar 15% din restul americanilor cred asta. 88% dintre cei cu educație in Ivy League spun că finanțele lor personale se îmbunătățesc, spre deosebire de 5% în cazul restului americanilor.
Avem cumva în SUA o ideologie bizară, în care nu crede nimeni, pe care oamenii o repetă papagalicește, dacă nu vor să devină disidenți? Da. Americanii nu mai cred că sunt importante patriotismul, religia, copiii sau implicarea în comunitate? Da. Ce se poate spune despre dezastrul și incompetența la nivelul guvernului? În loc de Cernobîl, gândiți-vă la Covid. Și, chiar dacă nu sunt expert, simt iz de justiție sovietică la New York, acolo unde sistemul juridic este abuzat pentru a-l închide și a-l discredita pe liderul opoziției din SUA.
Nu-mi dă pace o întrebare: oare China nu a învățat lecțiile primului război rece mai bine decât SUA? Mă tem că Xi Jinping nu doar că a înțeles că trebuie să evite soarta URSS, ci a înțeles că America poate fi împinsă să ajungă în situația URSS. O modalitate bună este de a ”carantina” Taiwanul și de a sfida America trimițând nave care să impună o blocadă, cu riscul evident de a începe Al Treilea Război Mondial. Cel mai rău aspect al marii crize a semiconductoarelor care se apropie este că, spre deosebire de Criza rachetelor din Cuba, din 1962, rolurile vor fi inversate. Biden sau Trump vor fi în locul lui Hrușciov, iar Xi va fi JFK. (Uitați-vă cum își pregătește terenul, spunându-i Ursulei von der Leyen că SUA încearcă să împingă Beijingul să atace Taiwanul).
Putem spune că bolile de care suferim în America sunt rezultatul unei campanii de subversiune duse de niște forte străine, vreme de decenii. Cu siguranță că forțele străine au încercat așa ceva, la fel cum CIA a încercat să submineze URSS.
Însă trebuie să ne gândim și la posibilitatea că ne-am provocat singuri toate relele – așa cum au făcut și sovieticii la vremea lor. În timpul războiului rece exista teama că, din cauza cursei înarmării nucleare, America ar putea deveni la fel de lipsită de scrupule, de secretă și de iresponsabilă ca și URSS. Însă nimeni nu a bănuit că vom ajunge la fel de degenerați ca și sovieticii și că vom recunoaște tacit că nu putem câștiga noul război rece.
Încă mai sper că vom putea evita acest nou război rece, că bolile economice, demografice și sociale care afectează regimurile comuniste cu partid unic vor pecetlui soarta ”visului chinezesc” al lui Xi Jinping. Însă cu cât crește rata deceselor din disperare, cu cat se cască mai rău prăpastia dintre nomenclatura americană și restul țării, cu atât cred mai puțin că propriile noastre patologii vor avea o evoluție lentă.
Suntem cumva ca sovieticii? Uitați-vă în jurul vostru.
