În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(9) „Mi se pare o atitudine lipsită de bărbăţie să stai inert şi să jeleşti mereu de dorul altor condiţii, care nu-ţi sunt la îndemână”
Eu şi oricine altul am fi avut un destin diferit nu numai dacă am fi locuit în capitală, ci şi dacă am fi trăit în orice alt punct apropiat sau depărtat din univers. În măsura în care suntem influenţaţi de cele ce ne înconjoară – şi sigur că suntem – faptele şi lucrurile din jur determină „defolierea” scrisului care se află în noi. În acest sens, dacă aş fi trăit în capitală, sigur că şi destinul meu literar ar fi fost influenţat, fiind în orice caz mai bogat în apariţii editoriale şi în prezenţe în presa scrisă şi vorbită, în orice caz mai comentat, mai stimulat, deci. Valoric însă lucrurile se aşază până la urmă într-un făgaş aşa-zis firesc, la fel cum firesc mi se pare şi dacă un râu curge într-o direcţie sau alta; dacă apa s-ar apuca să urce în amonte, amontele n-ar mai fi amonte şi lucrurile ar părea din nou în regulă. Abstracţie făcând de faptul că n-aş fi avut atâtea volume în căutarea unui editor şi atâtea piese nepuse în scenă, lucrurile într-adevăr n-au prea mare importanţă. Şi atât timp cât prezenţa fizică este de multe ori un argument mai operant decât valoarea lucrărilor propuse prin poştă, provincialul va rămâne un „handicapat”. Dar mi se pare o atitudine lipsită de bărbăţie să stai inert şi să jeleşti mereu de dorul altor condiţii care nu-ţi sunt la îndemână. Pentru că vor exista întotdeauna alţii care să beneficieze de ele în timp ce tu nu.
Dacă te iei în serios, sigur că te simţi un „factor important cultural”. Dar eşti singurul om care nu este în măsură să se pronunţe dacă lucrurile stau într-adevăr aşa. Asta trebuie s-o confirme cei în mijlocul cărora trăieşti.
Sigur că există prejudecăţi faţă de scriitorul de provincie. Cel mai limpede le simţi la întâlnirile cu unii confraţi bucureşteni care, necitindu-se nici măcar între ei, dar cunoscându-se de la Casa scriitorilor, socotesc o impietate faţă de soclul lor că mai apărem din când în când şi noi, ăştialalţi, pe acolo. Noroc că n-o facem prea des. Pentru acei confraţi pentru care prezenţa fizică înlocuieşte cărţile, sigur, noi abia că existăm. Păi, ce? Suntem noi serviţi la Casa scriitorilor ca verişoarele clienţilor zilnici? În rest, păstrând metafora (care devine uneori penibil de concretă), totul se rezumă la o problemă de decor. Câteodată restaurantul Casei scriitorilor poate fi luat drept o redacţie sau un secretariat artistic al unui teatru. Pentru cine are teatru. Pentru cine are răbdarea de a şi citi producţiile „solicitanţilor” din capitală sau din provincie, aceste probleme dispar.
Îmi doresc o revistă literară în judeţul în care trăiesc de doisprezece ani, de când am nimerit aici profesor prin repartiţie după terminarea facultăţii. Îmi doresc o revistă pentru că Aradul – tradiţia şi prezentul, dar mai ales viitorul său – au dreptul la şansa unei confruntări literare cinstite, în condiţii egale cu celelalte locuri ale ţării. Îmi doresc o revistă şi pentru că anii petrecuţi la catedră mi se par suficienţi şi cred că… Dar pentru câte motive nu-i doresc Aradului o revistă de cultură?
(Ancheta Almanahului Tribuna, 1981.)
Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
