«E patrusprezece februarie o mie opt sute șaizeci și șase, trei zile după istoricul atentat din Palatul domnesc din București, săvârșit întru a obține abdicarea Domnitorului Principatelor Unite Danubiene. Pentru moment în Deva, cam la marginea Ardealului, înspre Ungaria”.
„În amurgul acestei aspre zi de iarnă, pe când încă se îngâna ziua cu noaptea, o caleașcă mare de voiaj sosește repede pe strada principală la ușa hanului decorat cu puțin meritatul nume de „Hotel Bauer”. Cu grăbire, sare jos feciorul de pe capră; ordinele păreau a fi fost date de mai înainte, urcă cele cinci scări de piatră roase, ce duc la ușa mare, o deschide și intră în larga sală rău luminată, unde dă câteva dispoziții proprietarului hotelului cu privire la spațiul ce urma să-l pună la dispoziția oaspeților”, în același timp este zugrăvită curiozitatea celor din sală, care se întrebau cine putea fi, cu atât mai mult cu cât, după cum observă autoarea, „oaspeți însemnați rar se văd la Deva, mai rar încă la „Hotelul Bauer,. Așteptarea n-a fost nici lungă, nici zadarnică. Hotelierul ia loc pe pragul ușii spre stradă, precedând un domn, de mărime ceva peste mijlociu, lat în spate, aproape ascuns într-o manta lungă, al cărei guler de blană scumpă era ridicat peste față și urechi”.
Dând felurite amănunte privitoare la însoțitori și bagaje, autoarea revine la curiozitatea publicului din restaurant, care sporea tot mai mult: ,,Se aud comentarii felurite, presupuneri aventuroase și se aud și discuțiuni. Animațiunea ajunge la culme, e generală”. Ea exceptează de la animația produsă în sală de apariția acestor oaspeți, un singur personaj care sta „singur, tăcut, pe gânduri, într-un colț izolat al sălii, un om frumos, chipeș, cu barbă neagră, lucitoare, cu ochi scânteietori…, costum complet cenușiu închis, la cravată are un bold de aur – rară monedă dacică-romană – la ornic, în loc de lanț, un cordon tricolor românesc”.
Acest personaj este în continuare prezentat la dispoziția hotelierului spre a face anumite servicii gospodărești oaspeților recent sosiți. Cu această ocazie, autoarea ne înfățișează momente emoționante de viață în camerele ocupate de ei. În primul rând, îl prezintă pe „călătorul în haine civile purtate militărește”, despre care spune: „Cel mai isteț psicolog, pictorul cel mai genial, cu greu ar fi putut prinde, descurca, ceti lămurit mișcările sufletești ce apăreau și dispăreau succesiv în expresiva și nobila lui fizionomie. Repeziciunea cu care se schimba diversitatea lor devine din ce în ce mai marcată, mai evidentă. Desigur, ceva mare s-a petrecut în sufletul acestui om. Ceva neobișnuit zdruncină acest caracter bărbătesc. Ceva puternic se încearcă a combate, a reprima, a înăbuși”.
Tot așa, este prezentată soția lui: „Pe chipu-i mâhnit, sunt întipărite griji, nedumeriri, regrete și mai mult decât mici, adâncă milă și compătimire. Sigur, această femeie nu suferă de propriile sale dureri, cât simte de afund, de îngrozitor, durerile soțului ei. Le simte, dar le tăinuiește, să nu le stârnească mai aprige pe cele ce ar voi să le vadă potolindu-se. Când dară ființe ce se înțeleg stau laolaltă în urma unei întâmplări catastrofale, fiecare din ele tace – tace adânc. Tace spre a nu face să sângereze din nou răni nevindecate. Ambii călători, deci, tăceau. Chiar și privirile le țineau plecate, ascunse, ca nu cumva să descopere furtunile morale interne”.
Prin contrast, este înfățișată situația din camera vecină, a copiilor, care – spune autoarea – răsună de strigătele lor vesele, nepăsătoare: galopade, plesnete de biciușcă, chiote și tropote vesele de cai în fugă.
Deodată, oprindu-se pe pragul camerei părinților, „între două hohote de râs”, cel mai mare strigă : „Eu nu mai sunt prințul Alexandru, Eu sunt cal de poștă”.
Ambii părinți tresar, ridicându-și speriați capetele, apoi tatăl lor, printre buzele întredeschise, rostește ironic : „Da ! Ai dreptate, tu numai ești prințul Alexandru… Nu prinț, ci cal de poștă ești de acum , veșnic cal de poștă! Cal de poștă pribeag, colindând lumea, biciuit de soartă, cutreierând numai țări străine, și nici o dată țara ta. Cal de poștă, fugar fără răgaz, fără odihnă, fără scop și menire pentru a-ți curma mersul vagabond, mai curând sau mai târziu, când vei fi depus într-un colț negru, ce va fi al altora, departe de patrie, departe de neam”.
În continuare, autoarea îl prezintă pe „străin” agitat, măsurând sala cu pași greoi de-a lungul și de-a latul, iar șoaptele devenind „un amarnic monolog”: „Un fluviu adăpat de râuri schimbate în torente, de nu-l mai încap malurile și resţărmurind țărmurile, se revarsă impetuos, nestăvilit în valuri zgomotoase, în talazuri mugitoare”.
Actul final al acestui „episod istoric” îl constituie relatarea plecării Domnitorului din Deva, în dimineața următoare :
„Ninge, însă des și mărunt, de ți se pare că cerul varsă lacrimi înghețate, și totuși careta domnească, sosită înspre seară, stă cu caii prinși la ușa hotelului.
Acum oiștea e spre apus îndreptată.
Pe stradă aproape nimenia, în restaurant câteva persoane neînsemnate.
Treptele ce duc la primul etaj gem de lume. Lume română. Șir lung de preoți și domni pe ambele laturi… vicecomitele Ciaclan, primarul Drăghici, frații Piso, frații Olariu și mulţi alti fruntași din Deva…
În capul scării doi protoierei, unul tânăr, altul albit la plete și barbă.
Toți tac. Toți așteaptă. O să iasă Alexandru I., domnitorul detronat. El pleacă. Va trece. Iată-l…
E în manta de drum, căciulă de samur. Elena, Doamna cu ambii copii de mână.
Românii toți pleacă capetele adânc. Toți opresc răsuflarea.
Vodă zărește pe bătrânul protoiereu, grăbește pasul, se descopere, sărută mâna zicând :
„Binecuvântează, Părinte !”. Cu smerenie e primită binecuvântarea – apoi Vodă întreabă :
– Numele Sfinției Tale ?
– Protoiereul din Dobra, Crainic.
Ilustrul călător tresare, fața i se întunecă, fruntea i se posomorește. Un moment stă fără grai.
Elena Doamna încă simte fiori reci prin vine, paloarea și roșeața schimbând-se pe obraz.
Ea predă copiii bonelor și se apropie de soțul ei.
Domnul detronat s-a și recules.
Mândru, demn, măreț, vorbește aspru și apărat :
– Ai un fiu militar la București ?
– Da ,Măria Ta. Căpitanul Crainic.
– Căpitanul de vânători Crainic, îl cunosc. Căpitanul Crainic, fiind de gardă, a trădat Palatul. Pe Domnitorul, șeful Armatei, la 11 februarie.
O pauză. Consternație generală.
Principele își simțise vocea, devenită vibratoare, tremurândă, și el o voia liniștită.
Pauza, totuși, n-a fost lungă. Cuza-Vodă reîncepe :
– Spune acestui fiu, părinte, că neagră pată a aruncat pe iubita mea armată. Pată, ce numai cu sânge poate fi spălată. S-o spele la prima ocazie, ca să uite lumea că între soldații tarii s-au putut afla și trădători ; să creadă că militarul român numai erou poate fi”.
Perechea princiară coboară treptele, salută în dreapta și în stingă…
– „Să trăiască” – răsună din toate piepturile românești de repetate ori.
Înfocate strigăte îi petrec la careta din drum. Biciul surugiului îi pune caii pe goană, spre apus.
Zăpada tot cade, ca niște lacrimi înghețate”.»
Sursa:
Nicolae Lascu „Popasul domnitorului Alexandru Ioan Cuza la Deva în drum spre exil”. Text publicat, cu uşoare modificări, în „Telegraful Român”, XLI, 1913, nr. 9, 10 şi 11, cu același titlu.
Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
