OM ŞI LEGE (67)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.
 

Data trecută, își aminti Benjamin, întâlnise pe drum un negustor din Nord. Era tot așa ceață, ca și acum, doar că negustorul s-a speriat într-atâta încât, văzându-l pe Benjamin apărând negru dintr-un nor de pâclă, se aruncă pe jos și îi promise tot ce avea asupra sa, numai să-i lase viața. Benjamin acceptă, luă ce i se oferise și vru să plece mai departe. Dar negustorului îi păru rău de lucrurile pe care i le-a dat și văzu cu uimire că Benjamin nici nu era înarmat.
— Eu nu ți-am cerut nimic, spuse Benjamin, tu cu ce drept îmi ceri mie ceva?

— Aș putea să te omor!
— Da, acesta ar fi într-adevăr un argument. În cazul acela ar trebui să-ți dau toate lucrurile înapoi; mai rămâne însă să-mi dovedești că ai putea să mă omori.
Negustorul se repezi asupra lui, dar tocmai atunci apărură din ceață niște soldați. Crezând că negustorul este un hoț de drumul mare care vrea să-l jefuiască pe un drumeț, soldații îl imobilizară pe nordic.
— De fapt, spuse Benjamin, lucrurile acestea sunt acum ale mele. El a vrut să mă omoare și să mi le ia. Din punctul acesta de vedere este neîndoielnic că avem în față un bandit de drumul mare. Totuși, nu cred că este bine să-l duceți la spânzurătoare. Pe drum ar putea să vă scape, să se ascundă pe marginea drumului, profitând de negura deasă de prin locurile acestea, să atace trecătorii. Într-o zi, având eu iarăși drum pe aici, s-ar putea să mă surprindă și să-mi ia bunurile și viața.
— Bine, dar în locul acesta nu-l putem spânzura, spuseră soldații. N-avem, niciun copac de care să-l agățăm.
Benjamin cercetă cu atenție și el câmpul, atât cât putea desluși din el prin pâclă și constată că într-adevăr nu există la fața locului nicio posibilitate de a-l spânzura pe negustor…
— În cazul acesta am să-i înapoiez ceea ce mi-a dat. Astfel va rămâne un simplu negustor și nu trebuie să-mi fie teamă că m-ar putea ataca vreodată.
— Dar te-ar putea ataca alți tâlhari.
— Oricum, cu unul mai puțin.
Altădată, trecând pe același drum, îl întâlni pe un negustor din Sud. Acesta era călare și însoțit de trei servitori. Era vară și foarte cald. Negustorul din Sud și servitorii săi purtau haine lungi, albe. Benjamin era tot în negru îmbrăcat și cu pălăria cu boruri largi tot neagră. Negustorul din Sud își învârtea mătăniile înfășurate de încheietura mâinii. Benjamin se juca scuturând o pereche de zaruri în pumnul închis. Trecând pe lângă ei, un servitor al celui din Sud îi bănui zarurile din pumnul închis și îi spuse ceva la ureche stăpânului său și acesta privi leneș după Benjamin, care trecu mai departe, văzându-și de drum.
— Vino înapoi, îl strigă cel din Sud.
— Ce dorești? îl întrebă Benjamin, oprindu-se dar fără a face cale întoarsă.
— Mi-a zis un alt negustor, pe care-l știi prea bine, că ai niște zaruri măsluite cu ajutorul cărora ți-ai făcut toată averea. Deschide pumnul stâng! Deschide-l sau îi pun pe oamenii mei să ți-l deschidă cu săbiile! Benjamin desfăcu pumnul: în palmă avea într-adevăr două perechi de zaruri.
— Am să-ți dovedesc că zarurile mele nu sunt măsluite.
— Am auzit că zarurile te ascultă în tot ce le ceri. N-ai cum să dovedești că-s cinstite. Orice ai face nu ele, eu nu voi putea crede decât că s-a întâmplat după cum le-ai măsluit…
— Te înșeli! Voi sunteți patru: am să vă dau la fiecare câte un zar și fiecare să-l arunce pe drum. Zarurile o să-ți dovedească singure că nu-s necinstite. Eu nici măcar nu le voi atinge.
Negustorul din Sud descălecă. Primul servilor aruncă zarul pe care-l primise: ”unu”.
— Este un servitor leneș, mereu pus pe ceartă, necinstit. El singur a arătat cât valorează, explică Benjamin. Al doilea servitor aruncând ”doi“ Benjamin explică și calitățile și defectele acestuia. Al treilea servitor aruncând ”trei“, Benjamin îl lăudă că pe un exemplu de devoțiune față de stăpânul său. Când stăpânul însuși aruncă ”cinci”, Benjamin spuse că ”șase” este doar pentru suveranul ceresc. Eu nici n-am atins zarurile. Voi, cu mâna voastră le-ați aruncat. Vezi vreo înșelăciune în aceste zaruri? mai întrebă.
Negustorul nu se arătă pe deplin satisfăcut de demonstrația lui Benjamin și-l rugă doar să-i dăruiască lui zarurile. În schimb, Benjamin primi un covor mare de Buhara.
A treia întâmplare pe care și-o aminti cu ocazia aceea Benjamin se petrecu chiar pe locul acela de drum. Dacă prindea un moment în care negura se mai ridica, puteai vedea că te afli în mijlocul unei răspântii. În locul acela fuseseră găsiți doi morți și doi drumeți se acuzau reciproc de crimă. Judecătorul care încerca să facă lumină era înconjurat de soldați și de pe poziția aceasta ascultă tot mai derutat cearta celor doi suspecți care se aruncau în praf, plângeau, țipau, își sfâșiau hainele de pe ei și se jurau fiecare că el este cel ce l-a văzut pe celălalt comițând mârșava faptă. Spectacolul acesta dura deja de multă vreme, era foarte cald acolo pe drum, curioșii care asistau la judecată începeau să se plictisească, nici judecătorul nu vedea nicio soluție de a ajunge la o rezolvare dreaptă. Cineva îl recunoscu pe Benjamin printre cei care stăteau gură-cască și-i sugeră judecătorului să-i ceară un sfat, mai ales că era imposibil ca Benjamin, printre atâtea licori și prafuri, să n-aibă și ceva care să-i facă pe ticăloși să-și recunoască vina.
Însă Benjamin se codi. Invocă nepriceperea sa în astfel de treburi, le ceru unor călugări, aflați și ei acolo, să-i facă pe suspecți să spună adevărul prin credință, se declară nedemn de ajutorul pe care era solicitat să-l dea. Până la urmă, fiind el însuși acuzat de complicitate fiindcă nu vrea să spună care este criminalul, Benjamin consimți. Ceru mai înainte ca unul dintre suspecți să fie dus de acolo. Apoi îi dădu celuilalt un zar, spunând că dacă va arunca mai mult de “trei“ înseamnă că e vinovat, dar că dacă va arunca mai puțin, va dovedi că sufletul îi este curat ca al unui nou-născut. Omul aruncă “cinci“. Imediat după aceea se trânti din nou la pământ, de data asta pentru a implora printre sughițuri milă, povestind cu lux de amănunte modul în care l-a ucis pe unul dintre drumeți, jurându-se însă că nu știe nimic despre celălalt cadavru. Benjamin ceru să fie adus și cel de-al doilea suspect. Procedura se repetă și acesta aruncă tot “cinci“ și făcu pe dată o declarație asemănătoare cu cea pe care a dat-o mai înainte primul ucigaș. Judecătorul fu încântat și-l felicită pe Benjamin, dar acesta îi spuse că judecata nu era gata decât pe jumătate. Nu s-a stabilit care dintre victime fusese ucisă de primul și care de cel de-al doilea vinovat.
“Ce importanță are aceasta?“ întrebă judecătorul.
“Veți vedea că are“, spuse Benjamin și ceru din nou să fie îndepărtat unul dintre vinovați. Celălalt recunoscu apoi că l-ar fi ucis pe negustorul care se afla acum întins sub o pânză în partea dreaptă. Adus înapoi, celălalt vinovat făcu aceeași declarație. “Înseamnă că mai este un criminal“ conchise Benjamin și mulțimea ceru adevărul. Dar următorul om care fu pus să arunce cu zarul dădu ”patru“ și printre hohote de plâns declară că de fapt pe mortul acela el l-a ucis, dar l-a pus apoi în picioare, rezemat de baston și sprijinit de sacul de drum, astfel că ceilalți n-au omorât decât un cadavru. Următorul aruncă “șase“ și povesti o istorie și mai neverosimilă. Apoi se găsi și ucigașul celui de al doilea mort, dar se dovedi că și acesta fusese omorât de nenumărați asasini, independent unul de celălalt. Judecătorul, înainte de a-i veni și lui rândul să dea cu zarurile, sistă această procedură păgână și ordonă să fie arestat Benjamin. Dar între timp, profitând de rumoare, acesta reușise să fugă.
A patra întâmplare legată de acel drum? Benjamin își aminti că se petrecuse foarte de mult. L-au prins doi cavaleri care pretindeau că s-au ruinat datorită unor baruri pe care le-a măsluit, zaruri care au ajuns la un anume Hod. Hod ăsta era un ticălos renumit, dar Benjamin știa că n-are rost să se bizuiască nici pe acest argument și nici pe faptul că zarurile i-au fost luate cu sila înainte de a ajunge pe mâna escrocului. Așa că de data asta Benjamin simțea că a încurcat-o rău de tot, dar el știa că fiecare lucru are un remediu dacă îi dai timp acelui remediu să-și atingă sorocul. Toată viața lui încercase mereu să câștige timp, așa că le ceru celor doi nobili să-l ducă la un judecător pentru a-și primi de la acesta osânda. Dar nobilii, datorită rangului lor, puteau ei înșiși să fie judecători. Atunci să-l judece unul dintre ci, admise Benjamin. Care? Asta s-o stabilească seniorii înșiși. Fiecare dintre cei doi dori să-l osândească pe Benjamin, se certară între ei, se jigniră, ajunseră la luptă, se omorâră. De data aceea, Benjamin nu mai avu de cine să fie judecat.
Altădată însă lucrurile n-au decurs atât de fericit pentru el. Fiindcă s-a mai întâmplat de câteva ori să fie acuzat pentru zarurile sale. (Foarte rar pe cât de des se aștepta el, dar destul pentru ca să fie omorât nu o dată). Într-un rând sau două reușise să scape basma curată, dându-le și celor care pretindeau că au fost prejudiciați câte o pereche de zaruri cu care aceștia să-și scoată pârleala îndoit. Altădată însă lucrurile au luat o întorsătură cât se poate de ciudată. Fiind acuzat de data aceea că datorită lui s-ar fi ruinat o familie ilustră din ținut, Benjamin reuși să dovedească prin mijlocirea unor hârțoage îngălbenite, pe care numai el știa de unde le are, că familia respectivă ajunsese cu trei generații în urmă prin crimă și sperjur la averea actuală și că totul se petrecuse în dauna, strămoșilor celui care utilizase zarurile incriminate. Benjamin reușise atât de bine să-și pledeze cauza, încât până la urmă părerea generală a fost că zarurile au returnat exact ceea ce trebuia returnat aparținătorilor de drept.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.