Polemici necesare / Dl. Maior, vărul lui Raskolnikov. George Maior, fost șef – pe vremea lui Petrov, alias Băsescu – peste S.R.I. și peste arhivele Securității (din care cauză nu se știe cine cui îi era șef), și-a lansat la prestigioasa editură RAO, în respectabila aulă a Bibliotecii Centrale Universitare, volumul cartonat „Superpolitik – Superpolitica.
Triumf şi eşec strategic.” Cu un aer de frământare profundă, cauzat mai mult de efortul de a nu călca pe clape greșite decât datorat vreunor dileme auctoriale, dl Maior s-a îmbarcat într-o limbă de lemn de înalt nivel, nu e clar dacă din cauză că nu-și găsea cuvintele sau din cauză de adâncime insondabilă a puțului gândirii. Preocupat tot timpul de a epata, dar, în realitate, ruinat de un eclectism vizibil și unui student de anul I, autorul – tributar defectului profesional de a vorbi fără a spune – ne-a confuzat teza sa fundamentală. Cităm:
„Am pornit de la relaţia critică, dovedită ca atare în istorie, între putere şi justiţie, legitimitate, în modul de construire a unei ordini politice, indiferent că vorbim de ordinea politică în vremea antichităţii, în timpurile medievale, în era nucleară, cum spun de altfel în carte. Această relaţie, dacă nu există într-un echilibru, va genera multiple consecinţe – unele dezastruoase din punct de vedere al efectelor stabilităţii, din punct de vedere al confruntării, unele bune, din punct de vedere justiţiar, dar cu posibilităţi de distrugere a ideii de justiţie, dacă aceasta este folosită în exces, dincolo de nişte cadre raţionale.”
Clar și limpede, nu? Câtă acribie în exprimare! De profesor universitar la SNSPA! Va să zică, prea multă justiție distruge justiția (!!!) Probabil de aceea, ca să evite „justiția în exces”, a cauționat dl Maior „câmpul tactic” al SRI în Justiție, dosarele contra-făcute și coridoarele de execuție aferente, păstrându-l în schemă pe sinistrul general Dumbravă, patronând astfel, în perioada 2005-2015, re-implementarea culturii represiv-securistice și deteriorarea pe termen nedefinit a statului de drept, în disprețul total al drepturilor omului și al prezumției de nevinovăție.
Toate sub copertina plină de vrăjeală a „luptei anti-corupție”, care ascundea de fapt răzbunările politice sau personale ale lui Băsescu – ademenitorul, ghidul și călăuza licuricilor besmetici, în căutare de experimente pe pielea altora. Modelul paradelii imaginat de Băsescu (Adriane, nici nu știi cât de mic începi să fii!) a fost preluat imediat și asumat, pe cont propriu, de ucenicii vrăjitori Kovesi, Livia Stanciu, Maior, Coldea, Dumbravă, Cocoru, Anaconda… și diseminat în țesutul sistemelor de forță. Când barcazul a început să ia apă, numiții s-au răspândit ca potârnichile, ca să nu zic ca șobolanii. Dar țesutul a rămas și astăzi. Asta e „contribuția” dlui Maior la „devenirea” României. Între timp, a ajuns ambasador în Iordania și Yemen. (Lumea arabă continuă și acum să fie, pentru autoritățile române, cimitirul elefanților – cu trompe pline de fapte și informații compromițătoare care trebuie îngropate – inaugurat, ne amintim, de binomul Iliescu-Voican-Voiculescu în Tunisia și Maroc.)
La lansare, sesizând hiatusul autohton din carte, rectorul SNSPA, Remus Pricopie, observa că autorul „parcă se fereşte să spună ceva de politica de aici”. Et pour cause! Luându-l gura pe dinainte, dl Maior l-a confirmat: „Are dreptate că mă feresc să tratez într-o carte analitică, deocamdată, istoria exceselor din politica românească sau exceselor modului în care România a tratat ideea de legitimitate. ” Normal, doar n-o să-și pună mâna în cap, ca chelu’ (sic!). Așteptăm să mărturisească. Aceasta ar fi adevărata lui contribuție la propășirea României.
Penibilul, l-a atins însă șturlubaticul popă Bichir. (Care, în paranteză fie spus, încă nu s-a decis dacă Securitatea a avut un rol malefic sau benefic în istoria țării). Indiferent însă de ordinul de zi pe unitate, a-l compara pe George Maior nici mai mult nici mai puțin decât cu Petre Țuțea nu este doar o simplă neghiobie, de lingău fesier. Este de-a dreptul o impietate. „Sunt bulversat”, a zis Padre, ud tot. Păi, dacă la Maior, ești bulversat, la Noica sau la Cioran, ce mai ești? Aneantizat?
Trecând de osanalele de conjunctură, ne așteptam ca modelul din carte al dlui Maior, chiar dacă fost PSD-ist, să fie, de exemplu, Reagan, cel care a demantelat blocul comunist și a deschis calea democratică în Europa de Est. Ei bine, nu, în carte, simpatia autorului e Bismarck, supranumit în eră „Cancelarul de Fier”. În esență – un autocrat, care evident că tăia și spânzura, desigur în numele cauzei mari a unificării Germaniei la 1871 sub hegemonie prusacă. Nu e un secret pentru nimeni că Bismarck era un fervent al Realpolitik, abordare care înglobează practici coercitive, imorale, la limită machiavelice. Salivația secretă a lui Maior pentru abordările de forță (al căror cap a fost și el) înveșmântate în narativele marilor cauze (cum a fost vândută publicului și drogangeala luptei anti-corupție, care, pasămite, ar fi cauționat abuzurile și represiunea nedreaptă a unor cetățeni nevinovați) se vede de la o poștă. Ne amintim, în context, cum a vrut el să comaseze, sub o mână forte, S.R.I. cu S.I.E. – fuziune inexistentă în nicio țară UE. Era în preajma alegerilor din iarna lui 2014, când finul său legitim Ponta urma să devină președinte, iar el – prim-ministru. Fugit irreparabile tempus.
Nu întâmplător – ca un răufăcător care se întoarce la locul faptei pe calea slovelor – triada legitimitate vs. putere vs. justiție îl obsedează. În subliminal, în această carte, Maior încearcă de fapt să-și răspundă lui însuși: „Am acceptat eu să trimit oameni nevinovați în pușcărie, prin intermediul lui Coldea și Dumbravă? Cu ce legitimitate?” De aceea, ca să se auto-absolve, a scris un tom cu titlul pompos „Superpolitik”, în care aruncă în derizoriu preceptele morale, refugiindu-se, adăpostindu-se în imoralitatea diverselor episoade și epoci politice din istorie. Subtextul conștiinței sale încărcate secretă antidotul: „N-am făcut decât să mă situez, mutatis mutandis, în mersul inexorabil al istoriei, în relativizarea intrinsecă, imuabilă, a ordinii moral-imoral în politică vis-a-vis de marile comandamente, de marile încleștări, de marile cauze. Așadar, n-am nimic să-mi reproșez, pot să dorm liniștit.” Numai că, în asemenea cazuri, pentru a fi admis în paradigma moral-imoral, trebuie mai întâi să ieși din paradigma penală…
Tema este pusă genial de Dostoievski, în Crimă și Pedeapsă, prin întruchiparea studentului Raskolnikov, care (în perifrază) se întreabă: „Din moment ce Napoleon, care a omorât atâția oameni în campaniile lui militare, e considerat un geniu, de ce eu, care am omorât două babe, să fiu considerat criminal?” În pandant, în sinea lui, pare că Maior reia același mecanism psihanalizabil: „Față de imperativul luptei anti-corupție, față de marea etichetă demoniacă (pe care, pentru a ne legitima măgăriile, tot noi, cerșind MCV-ul, am lipit-o, de-a valma, pe fața poporului român); așadar, față de acest „comandament superior”, normal că a existat legitimitatea, ba chiar datoria de a pedepsi oameni. Vinovați sau nevinovați, ce mai contează?! Avem voie să împușcăm zece suspecți dacă printre ei știm sigur că se află vinovatul? Da, evident că da, chiar dacă nu l-am dovedit efectiv. Cauza ne absolvă. În acest scop, s-a folosit „optimizarea” magistraților prin mijloace specifice. Pentru detalii, adresați-vă Monicăi Macovei (vezi arhivele SIPA) și lui Coldea (vezi acoperiții – ilegali – din Justiție). Eu n-am avut treabă cu aceste trivialități, eu sunt intelectual. Eu doar am încercat să scuz acoperiții din presă.”
Normal că după 10 ani de călărit dosare, pe mulți îi are dl Maior la îndemână. Mulți îi sunt în continuare îndatorați… Sau poate doar precauți. Chiar și Bogdan Chireac, externist de forță încă de pe vremea când lucra la „Adevărul”, s-a aflat – în timpul interviului pe care i l-a luat la D.C. News – într-o neplăcută rătăcire de sistem de referință: deși, pe toate canalele unde este solicitat, redutabilul analist veștejește, pe bună dreptate, starea precară în care se află anumite structuri de Justiție precum și derapările grave de la standardele statului de drept (care provin și grevează România exact de pe vremea în care la cârma S.R.I. și a țării se afla tandemul Maior-Coldea), în interviul în cauză s-a ferit să-și supere „oaspetele cu totul și cu totul excepțional” (!!!) cu întrebări incomode, preferând lprimul răspuns de bun, fără să mai insiste.
La întrebarea dacă Serviciile n-ar trebui puse în mod real sub controlul Parlamentului, s-a lăsat îmbrobodit de interlocutor care i-a spus că „și Serviciul are interesul ăsta – să fie controlat de Parlament”! Glumă mai bună n-am auzit în ultimii ani! La întrebarea-pivot privind protocoalele secrete dintre S.R.I. și Înalta Curte (atentat evident la democrație și la statul de drept, indiferent cât de relative ne flendurește dl Maior că ar fi aceste noțiuni), interlocutorul a răspuns:
„… Nu aș face (acum – n.n.) ceva fundamental diferit pentru că (atunci – n.n.) era o perioadă în care… ăăă… România avea un deficit… ăăă… tot am vorbit de legitimitate… legitimitate pe acest palier. Din păcate, la nivelul relațiilor cu Statele Unite… (« Ați avut sprijin din partea Statelor Unite pentru tot ce ați făcut… », intervine Chireac.) Au fost directori FBI… au fost directori C.I.A…. Uitați-vă câte vizite au fost… Și nu că ne spuneau ei ceva… dar vedeam… Și ai, ca director al Serviciului, ai imaginea unor lucruri care nu fac bine securității naționale și unul din ele era această percepție negativă bazată pe o realitate… că vorbeați de birocrațiile din comunitățile locale din teritoriu… Multe companii nu veneau atunci pentru că pur și simplu erau speriate de fenomenul acesta al corupției… și am pierdut mulți bani din cauza asta. Și a trebuit cumva și SRI-ul… transmițând informații… (…) Uite că totuși sunt efecte bune acum… la nivel de PIB am depășit Ungaria, am depășit Polonia. Știți că eram ambasador în America și veneau foarte mulți investitori… ziceau: venim cu inima deschisă acum pentru că nu mai avem această problemă… avem altele, birocratice. ”
Adică, ce să vezi, dl Maior, din 2005 până în 2015, a stârpit corupția și a atras învestitorii! Pam-pam! Un răspuns pentru care până și Cațavencu și Farfuridi ar fi invidioși. Pe care Bogdan Chireac l-a înghițit pe nemestecate, deși se relevă, în subtext, tocmai complicitatea/apartenența intervievatului la măcelărirea statului de drept. Despre statul paralel, niciun cuvânt. Cum adică: dl Maior a patronat, prin poziția de director S.R.I., statul paralel – și nu-l întrebi nimic de chestia asta?! Te faci că plouă? Au indicat directorii F.B.I. sau C.I.A. să se bage, pe criterii politice sau pe orice criterii, fără probe, oameni nevinovați în pușcărie? Sau să li se strice cariera și viața? Nu credem. Bogdan o lasă în aer. Pretinde dl Maior că n-a știut de nenorocirile comise de Coldea și de ceilalți subordonați? Timp de zece ani?! Haida-de! Atunci, rezultă ca a fost prost sau incompetent! Ori una, ori alta! Dar nicidecum… excepțional!…
Nu cunosc servituțile pe care Bogdan le are (poate că nu are!), dar acceptând să salveze credibilitatea lui Maior, își riscă propria credibilitate. Foarte abil, Maior se ascunde în spatele statutului de diplomat spre a se deroba de marile dezagramente de politică internă în care a fost implicat, tăind astfel macaroana întrebărilor care ar fi trebuit să puncteze „contribuția sa” la starea democrației de mucava de astăzi. Foarte bine, dar atunci nu-l mai inviți! Cu toată dragostea, dar a-l aduce fără a-l chestiona, cu subiect și predicat, a-l lăsa să valseze într-o retorică nebuloasă echivalează cu a-l spăla, a-l albi, a-l reabilita. Ceva asemănător cu spălatul banilor negri prin transfer de la o bancă la altă. Recte, de la o lansare de carte, la alta.
Aparent, o carte n-ar trebui neapărat judecată prin prisma acțiunilor ticăloase ale autorului – dar nici invers. Aparent, lansarea „Suprapoliticii” n-ar avea nimic de-a face, de exemplu, cu moartea judecătorului Mustață, înadins plimbat prin pușcării ca să dea colțu’, după ce a refuzat, pe vremea dlui Maior, să-l condamne fără probe pe dușmanul politic al dlui Băsescu. Dar tocmai pe asta se bazează versatilitatea spionilor – pe producerea unor evenimente respectabile, în aule de biblioteci, cu prefețe semnate de academicieni, menite să estompeze până la zero suspiciunile remanente, să-i cauționeze și să le refacă, prin manipularea pe pozitiv a mentalului public, legenda onorabilității. A cădea în această capcană – mass media fiind – înseamnă a menține și a alimenta idiotizarea în care se zbate România. După cum, de exemplu, a-i aduce obsesiv pe Băsescu (vezi Digi 24, B1TV, România TV) sau pe Ponta (vezi Antena 3), face parte din același mojar al regurgitării la infinit a propriilor vome.
Problema cu aceste reziduuri politice este că, în nevoia lor de recurs în anulare, oferindu-li-se accesul pe ecrane sau în presă, ei continuă să infesteze, cu toxicitatea lor bine camuflată, scena și mentalul public, ca un fel de cefalopode, care, când te apropii, expulzează un nor de manipulări și dezinformări din care nu se mai vede om cu persoană.
Ne tot întrebăm și ne căinăm de ce am ajuns în starea în care am ajuns – și ce e de făcut? Păi, a continua să-i vizionăm și să căscăm gura la balivernele lor – ei fiind exact cei care ne-au adus în marasmul în care ne aflăm – este cea mai mare prostie recurentă. Cum să desparți apele de uscat, dacă alegi să te bălăcești în continuare în noroi? Complicitățile și servituțile obscure sau evidente dintre directorii de mass media și rebuturile politice care încearcă iar să se cațăre pe cai sau să cumpere indulgențe – pe de o parte; pe de alta – nevoia de audiență; iar pe de alta – viciul senzaționalismului din partea unui public care n-a fost niciodată și nu e nici acum în stare s-o rupă cu înfrângerile trecutului, toate produc în ansamblu, într-o oribilă sinergie, carcaletele care este viața politico-mediatică actuală, din care nu se poate ieși.
Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
