Ziua de 30 iulie este și „Ziua internațională a prieteniei”, o zi sărbătorită în compania persoanelor dragi, prin telefon sau corespondență, prietenia trăiește datorită sincerității și încrederii.
Prietenia nu are graniță de spațiu sau de timp și cel mai important este să mențineți mereu spiritul viu. Textul prietenei Sabina Ivașcu reiterează prietenii de peste timp și generații, un acel ceva pe care doar „în vacanțele petrecute la bunicii de la Timișoara, într-o casă cu mulţi copii de diverse etnii le mai găsești. Se vorbeau CINCI limbi în acel spațiu mic al curții interioare din cartierul Odobescu al Timişorii, mic dar plin de jocuri minunate, mereu oferindu-ne unii altora neprețuitul dar al prieteniei. Se vorbeau maghiara, germana, idiș, sârbă, română”, ca mai „târziu, în ultima seară a verii adierea se transforma în ploaie ropotitoare, măturând frunzele căzute pe obrajii pietrelor de râu ce pardoseau acel colț de lume. Orăştia e orașul petrecerii celor mai frumoase anotimpuri, tărâm de basm al anilor când mergeam la grădinița germană, când apoi, mai măricică fiind, urcam în autobuzul prăfuit „care ducea la Sibișel, nerăbdătoare să ajut la culesul merelor și nucilor”.
Lectură plăcută și nu uitați să celebrați prietenia!
«Vu ges du Zabine?
Sunt fine și răcoroase-păreau să-și spună una alteia tălpile mele desculțe despre dalele acelea gălbui. pășitul iară să-ți alunece piciorul devenise performanță. Demonstrația nu avea farmec decât menținând cât mai mult echilibrul mersului „în linie” peste îngustele plăci dreptunghiulare din ceramică gălbuie ce mărgineau trotuarul.
La capătul străzii apărea drumul pietruit, apoi drumul de țară cu bolovani rătăciți ici-colo în pământul uscat dc soarele verii. Bolovanii erau reci scara iar umbrele lor ciudate, slab colorate, se deslușeau doar câteva secunde ca apoi sa dispară treptat în ruginiul amurgului.
Prin fisurile asfaltului creșteau în voie tulpiniţele florilor de cicoare, de romăniță, de păpădie. Aceste mici podoabe ale cărărilor mă întâmpinau prietenoase în „fantasticele” mele escapade făcute dintr-un capăt în altul al străzii.
Simțeam că eram privită cu un soi de blajină severitate de tăcutul decor citadin al Broosului. Treceam fără sfială pe lângă impunătoarele ziduri groase ale caselor retrase îndărătul porților uriașe și grele ce lăsau la vedere doar geamurile picotind sub pleoapele de lemn ale obloanelor.
Ochii mei în permanentă căutare descopereau: într-o zi doi fluturi așezați pe trandafirii „injeri pezitori” ai lui Hermin tante, într-o seară rândunele zburând și oprindu-se sub arcul porții lui Erika tante, sau, într-o iarnă, un porumbel poposit în „ochiul stâng” al podului casei lui Dudi.
Aproape toate acoperișurile de țiglă ale Broosului aveau niște ferestruici-ochi ale podurilor care nu doar priveau ce era peste drum sau ce era în zare, ci care, dacă vroiai, pur și simplu se uitau la tine tară să se sinchisească dacă tu le vezi sau nu.
Palmele mele au memorat căldura porților scorojite, încinse sub lumina amiezii, fruntea mea
s-a bucurat de răcoarea curților năpădite de mușchi în care timpul își plimba trecerea de la vița-de-vie la iederă, de la leandrii plantați în mari ciubere la crengile perilor. Târziu, în ultima seară a verii adierea se transforma în ploaie ropotitoare, măturând frunzele căzute pe obrajii pietrelor de râu ce pardoseau acel colț de lume. Orăştia e orașul petrecerii celor mai frumoase anotimpuri, tărâm de basm al anilor când mergeam la grădinița germană, când apoi, mai măricică fiind, urcam în autobuzul prăfuit „care ducea la Sibișel, nerăbdătoare să ajut la culesul merelor și nucilor.
Bunicii locuiau pe strada Viilor, fostă Schustergasse, unde în după-amiezele de iarnă se însera încă de la ora patru-cinci. In iernile acelea, cumva cehoviene, percepute ca fiind în întregime povesti adevărate, adormeam ascultând scârțâitul zăpezii sub grelele sănii ce traversau orașul, dispărând undeva departe în cernerea ninsorii.
Învăţasem să cânt la pian cu două degete boci-boci tarka, cântecelul pe care bunica încerca să mi-1 traducă în românește, de fiecare dată pufnind în râs ca o școlăriță. îmi mai povestea bunica Valeria printre multe interesante și uimitoare istorii, că pe vremea copilăriei ei, încă se făceau tranzacții financiare în „florini și creițari”. Bunica era născută lângă Sibișel, crescuse la munte într-o casă de lemn la marginea unei păduri unde tatăl, Simion Ștefănescu, inginer silvic, și-a învățat singur cei șapte copii – citirea, matematica și latina. Abia mai târziu Simion Ștefănescu a coborât cu întreaga familie mai spre sat, s-au mutat în Sibișel și atunci copiii au cunoscut și școala oficială.
În anii dinaintea lui 1918, chiar și după aceea, nu era o mirare să auzi copiii din Szászváros cântând în curți sau pe străzi, tot soiul de cântece locale în limba română sau germană. Amuzante erau și unele melodioase cu iz milităresc pe care cei mici le cântau imitând pasul de defilare al soldaților Imperiului: katona bacsi jo napot adj ung nekem tsvibokot, de nem o nekem tsvihokot, betorom a zablakol…
Maghiara și germana le-am învățat-o în vacanțele petrecute la bunicii de la Timișoara, într-o casă cu mulţi copii de diverse etnii. Se vorbeau CINCI limbi în acel spațiu mic al curții interioare din cartierul Odobescu al Timişorii, mic dar plin de jocuri minunate, mereu oferindu-ne unii altora neprețuitul dar al prieteniei. Se vorbeau maghiara, germana, idiș, sârbă, română. În schimb, la Brad, unde am locuit în timpul primilor șapte ani de școală, se vorbea mai mult „moața veche”, cum numeam eu vorbirea din perioada mea brăneană.
În Orăștie am ajuns în 1953, când aveam patru ani. Cunoșteam acolo prea putina lume, deoarece universul în care mă mișcăm era casa, curtea și șură. Aveam voie să mă joc în toată imensitatea curții, dacă respectam regulamentul conceput de bunica, aprobat de întreaga familie și îmbunătățit de Hermin tante, vecina noastră. Bunica începea „instructajul” la prima oră, în timp ce îmi savuram pâinea cu magiun – „să nu fugi, ca să nu cazi pe pietre, nu te cățăra pe poartă că poate intră cineva tocmai atunci (uite, ai aici șervețelul), nu te apropia de fântână că e așa de veche că se hâie (de ce mănânci doar coaja de la pâine?), nu te urca în trăsura veche din șură că te umpli de paie și de goange (abia ți-am împletit codițele, iar le-ai despletit), nu intra în grădina lui Hermin tante, chiar dacă e fără lacăt, nu mai folosi wc-ul de lângă șură, al nostru e cel de pe partea cealaltă, nu cumva să mănânci boabe de ricin că sunt otrăvitoare, nu mânca prune verzi că-ți strici burta (nu bea apa acum, imediat după lapte), nu intra în bucătărie la domnișoara Lupan că o deranjezi (nu, nu sunt supărată pe tine), nu e nevoie să spui la toată lumea care vine la noi în vizită că nu am răbdare să fac hetschenpetsch (pastă de măceșe) etc., etc ”. Câte griji avea draga și buna mea bunică…
„Domnișoarele”, cum erau numite cele trei surori săsoaice, vecine cu bunicii din Orăștie, se pregăteau pentru mersul la cimitir cu câteva zile înainte. Hermin, Clara și Herta, fostele proprietărese ale întregii curți în care se aflau două corpuri mari de case, erau personajele centrale în spațiul ce se întindea din strada Ilie Pintilie nr. 10 (Viilor) până în capătul grădinilor ce corespundea unor străzi învecinate. Şi astăzi, după mai bine de șaizeci de ani, când le pronunț numele, le văd siluetele negre traversând curtea în albul primei zăpezi din iama lui noiembrie 1954. Aveam cinci ani, dar țin minte foarte bine că bunica Valeria, care nu știa să vorbească decât românește și ungurește, a fost încântată că nora ei timișoreancă va putea să stea de vorbă cu domnișoarele. Mama, bucuroasă să trăncănească în dialect săsesc, s-a grăbit să le facă o vizită și conversația s-a pornit cu ușurință.
Hermin era cea mai în vârstă. Părea coborâtă dintr-un tablou de Rembrandt cu rochia ci neagră din catifea cu guler alb de dantelă, cu obrajii ci rozalii încrețiți de riduri mărunte și străbătuți de fine vinișoare roșii-albăstrii, cu părul ei blond-cărunt ca paiul, strâns într-un coc făcut dintr-o lungă coadă împletită. Clara și Herta, ceva mai tinere, deși surori, nu semănau absolut deloc între ele. De fapt, la nici una din cele trei surori fizionomia nu trăda vreo trăsătură comună. Vu ges du Zabiiineee? Kuken wie seheinste blummen! Unde mergi Zabiinee, uite ce flori frumoase! Primăvara porneau înarmate spre cimitir cu stropitoarea mare de tablă, cu săpăliga care părea capul mic al unui animal straniu cu coadă lungă ce poartă barbă și două coame mici, cu lumânările înfășurate în pergament aşezate într-o margine a coșului acoperit cu o pânză gri cu mici buline albe.
Între anii ’54 și ’63, evenimentele zilelor, ale anilor – așa cum le vedeam noi, copiii – nu schimbau prea mult viețile oamenilor din strada Viilor (Ilie Pintilie, pe vremea aceea). Abia mai târziu, în adolescență, mi-am dat scama că întreaga valoare a străzii era întreținută de cei care locuiau acolo în acel timp. De îndată ce au început să plece fie departe, fie „în necunoscut”, fie „pe alt tărâm”, am simțit cum strada e tot mai goală, aproape pustie.
Însă întâlnirea mea cu Mariţi a fost un moment aparte. Bunicii o cunoșteau de când era tânără. Venea cu mare drag Ia noi să ajute la treburile casei și niciodată nu cerea nimic. Se mulțumea cu ce-i oferea bunica, mânca foarte puțin și era într-o stare de hărnicie continuă. Această ființă era de o vioiciune surprinzătoare la cei peste cincizeci de ani ai ei. Mereu trează, atentă, controlată și într-un chip firesc binevoitoare, m-a impresionat mult, deși nu împlinisem cinci ani când am văzut-o prima dată. M-a privit tară să zâmbească, s-a aplecat spre mine mângâindu-mă pe creștet și mi-a spus: „de-acuma o să mai ai o nagymama, aici la Orăștie.” Apoi, spre bunica – „arată fetit bun Jo lesz!”
Heheee! Unde-i acum oare biata tanti Mariţi a noastră care venea la șase dimineața, și pe care bunica o aștepta cu ibricul de cafea fierbinte ținut pe primusul din bucătărie. După ce își sorbea laptele cu pâine dintr-o farfurie de supă, „altfel nu”, Mariţi adresa câteva cuvinte, mereu aceleași, ceșcuței de cafea, căutând-o din ochi pe bunica „sărumâna, kez esok, cofeiul nu acu’ poate capăt un jinars mai târziu”.
Bunica îi răspundea din cămară: „Jiogy’an nem. biztos, când gați treaba, numa când gaţi treaba, capeți vinars, da nu-l bei aici, îl duci acasă!”
Mariţi scotea covoarele la bătut, spăla podelele, pregătea leșia pentru rufe, fugea la piață să cumpere albăstreală, mai zăbovea cu bunica la povești, apoi, tot povestind, termina de spălat o covată mare de rufe.
Lenjeria o fierbea cu săpun Cheia ras și alte minunății în două cazane mari de aluminiu. Ai fi zis că sunt două meșterițe alchimiste dacă Ie vedeai pe bunica și pe Mariţi învârtind la răstimpuri rufele cu niște maiuri lungi în odaia aceea plină de aburi și iz de scrobeală. Aerul reavăn al bucătării îmi dădea o stranie somnolență, dar amestecat cu aerul rece al iernii care îmi răcorea obrajii la fiecare deschidere a ușii, mă ajuta să rezist tentației de a ațipi.
Nici nu apucam să aflu când au ajuns să fie întinse rufele în coridor pe sfoară, și pe sârmele din curte, că Ie și vedeam în brațele Iui Mariţi, aduse cu grijă înapoi în casă. în zilele geroase rufele erau înghețate, miroseau a zăpadă și nu aveam voie să le ating ca să nu le rup.
Apoi, spre seară, întreaga încăpere se umplea de mireasma ca de nou născut a rufelor curate, călcate. Tiglăzăul era pregătit, încărcat atât cât trebuia cu jăratec și ce încântare era să aud tâşâitul lui discret pe câmpul vast al cearceafurilor de bumbac sau in. Când Mariţi călca se petrecea un întreg ritual al albiturilor, iar fierul de călcat șopăia netezind mereu pânza, când mai lung când mai scurt, cu reveniri și insistențe la colțuri, pârți tivite, dantelărie sau monograme.
Venea seara, afară fulguia ușor, Mariţi se pregătea de plecare și începea îmbrăcatul – ciorapii de bumbac gri cu elastic, furoul de milanez peste budigăii roz flaușați, un tricou alb, al doilea tricou alb (întotdeauna bărbătesc), bluza de trening cu fermoar vert-houteille, fusta de stofa plisată bleumarin, sandalele negre cu toc scurt și lat, apoi peste sandale își trăgea șoșonii.
Nu avea palton, ci un fel de șal mare de lână nu prea groasă care îi acoperea capul și spatele până în dreptul șalelor. Lua plasa cu sticla de vinars, număra banii primiți, rulându-i într-o batistă pe care o potrivea apoi undeva între tricouri, la subsuoară, apoi se apleca după bidonul gol de petrol pus în antreu pe care urma să-l aducă plin a doua zi. Fiindcă dis-de-dimineață, tot ea venea să facă focul în sobe.
…….
Dumnezeu te’mburde în Rai, dragă tanti Mariţi… »
Prima dată am citit textul de mai sus prin intermediul altei prietene, Denisa Toma, în Revista „Vox Libri”, Nr. 2 (43) – 2017.
Desene și text Sabina Ivașcu
Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
