În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024
În ritmul pașilor convoiului, tot vorbind cu paznicul, privindu-l, mi-am ridicat privirea de la pământ și văd și împrejurimile, nu numai spatele celui din fața mea. Este după-amiaza, tocmai am mâncat de prânz și ăsta este momentul cel mai dificil – trupul își cere dreptul la siestă, dar în loc de repaus, marșul continuă, stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul… Doar că acum, peisajul îmi solicită gândurile și mă face atent la ceea ce văd. La o curbă a drumului pot admira începutul coloanei cu ofițerul călărind obosit și indiferent și el, iar întorcând capul, privirii mi se înfățișează șirul lung de oameni mărșăluind stângul, dreptul, stângul dreptul în urma mea. Ca să văd mai bine, încetinesc pasul, dar paznicul are grijă să mă admonesteze că perturb în mod inadmisibil cadența, întrucât cel din spatele meu trebuie și el să încetinească, la fel toți cei aflați în mijlocul rândurilor. Ba mai mult, în conformitate cu Ordinul 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!”, se aud deja protestele celor împiedicați să continue marșul în ritmul impus de ofițerul călare, adică exact în ritmul cu care suntem obișnuiți.
Mă conformez, pășesc iar în cadența convoiului, dar o fac mergând cu spatele. Paznicul e pe punctul de a mă admonesta din nou, dar își dă seama la timp că în fișa postului său, la rubrica „erori de corectat”, nu este indicat că nu e voie să pășim cu spatele. Și nici la instructajul absolvit la primirea misiunii nu a fost specificat, printre erori, un asemenea mers. Deși s-a legat o oarecare relație cu paznicul, văd că îl pun într-o mare dilemă: omul cu pușca poate fi sancționat dacă se constată că nu a luat atitudinea potrivită într-o situație dată. Așa că, după ce privesc câteva minute continuarea șirului, constat că, oricât mi-aș forța ochii, n-am cum vedea sfârșitul coloanei: un șarpe fără coadă. Iar când drumul mai șerpuiește o dată, chiar că șirurile următoare nu mai încap în câmpul meu vizual. Așa că mă întoarce și mărșăluiesc din nou cu fața înainte. Paznicul respiră ușurat: individul n-a împiedicat ritmul! Nu este nimic de raportat.
Cât am mers cu spatele înainte, încercând să văd coada convoiului, mi-am adus aminte de un articol citit într-un ziar care relata despre felul în care vor să scape finlandezii de resturile radioactive: depozitându-le într-un depozit săpat mult sub pământ. În „Onkalo”, adică într-o peșteră scobită atât de adânc, încât nu poți ști unde îi este capătul, nici dacă are un capăt, nici dacă se termină vreodată. E o minune, mă mir și eu că-mi amintesc tocmai acest articol, când nu-mi mai amintesc nici ființele și întâmplările cele mai comune pe care le-am trăit. Nu-mi amintesc nici ziarul, nici unde l-am citit, dar, iată că îmi apare în minte cuvântul finlandez „onkalo”. Costi – ori cum m-oi fi numit – nu știe finlandeza, poate că a știut-o și a uitat-o, dar cuvântul „onkalo” i se fixează puternic în minte. Cu toate sensurile sale! Acum, când mă gândesc la coloana lungă a cărei coadă n-am apucat s-o văd, numesc „Convoiul onkalo”: un șarpe nesfârșit.
Îi zâmbesc soldatului cu arma, omul pare de treabă și, oricum, nu e bine să te pui rău cu autoritatea, mai ales când ai reușit o punte firavă cu ea. Paznicul nu-mi răspunde la zâmbet, n-ar avea voie s-o facă, dar nici nu-mi întoarce o uitătură încruntată.
Pe lângă chipul ostașului, las privirea să pătrundă în peisajul pe lângă care trecem. Acum Convoiul tocmai iese dintr-un defileu și lasă o vale largă să se deschidă până la orizont. Cerul este senin și nu foarte departe se vede turla unei biserici, iar după altă curbă apare și imaginea satului. Mai mergând, pot constata că mulțimea de case tot mai înalte formează periferia unui oraș. Însă noi nu intrăm în oraș, drumul o cotește din nou și construcțiile înalte devin tot mai mici, tot mai mici, până dispar și ele, și turla bisericii. A fost destul ca amintirile să-și facă din nou loc în capul meu. În suburbiile așezării pe lângă care tocmai am trecut, mi s-a părut că văd localul „La Conrad”, unde am petrecut atâtea după-mese tihnite de duminică. Parcă văd chiar și culorile firmei de deasupra intrării, literele roșii pe fond galben, unde „r”-ul de la „Conrad” s-a șters de ploaie, de vânt și de bătrânețe aproape în întregime. Îmi amintesc și masa la care am jucat remi și am băut bere, întotdeauna aceeași masă, dar mă străduiesc degeaba să-i văd și pe partenerii de joc, de bere și de taclale. În locul fețelor, nu disting decât niște contururi goale. Dar dacă am ajuns până aici, o să ajung și mai departe, îmi spun.
E bine că mă străduiesc să-mi reamintesc? Până ieri nu am resimțit gustul berii, până ieri nu mi-a fost dor de ea.
Amintirea cu localul „La Conrad” dispare când depășim periferia și dăm de clădiri înalte, trădând centrul orașului. Amintirea cu localul „La Conrad” este înlocuită cu imaginea barului de fițe „La Konrad”. Un loc de care nu aveai cum să te apropii decât dacă soseai într-o limuzină și erai întâmpinat de un portar în uniformă de general. Întotdeauna am simțit revolta că nu aveai voie nici să te apropii de impozanta poartă asemănătoare cu marea poartă a catedralei. Ce blasfemie! Drumul cotind la stânga, și barul de fițe „La Konrad” dispare spre niciunde. Uf!
Peisajul este din nou întins, cu câmpia limitată doar de orizont. O tăcere colorată de mirosul plantelor acoperă totul. Privind într-acolo, am timp să mă întreb din nou ce legătură are numele Costi (?) cu cele două localuri: de câte ori îmi reapare numele Costi îmi reapar și Conrad și Konrad. Tot întrebându-mă și negăsind un răspuns cât de cât mulțumitor, sunt întrerupt de Ordinul 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!”, Ordinul e transmis de la un paznic la altul. Ce să vorbesc? Cu cine să vorbesc? Îl aud pe „Michi”, Miky” sau „Miși” povestind ceva doar de el înțeles. Cel din dreapta tace cu ochii în pământ. Este un „robot umblător” a fost instruit paznicul tocmai înștiințat că o să vină o ambulanță să transporte un număr de șase asemenea indivizi. Paznicul mai știe, din surse neoficiale, că „ăia” vor fi duși la adresele lor de domiciliu. Și mai știe, din aceleași surse neoficiale, că șansele de supraviețuire acasă sunt minime. Bineînțeles, în interiorul Convoiului n-au ajuns aceste informații – deocamdată sunt doar zvonuri. Dar când sosește ambulanța, toată lumea privește cu milă la cei îndepărtați. Ce să-ți imaginezi că vor păți cei care n-au fost în stare să continue marșul? Da fapt, ei nu s-au oprit, n-au protestat, n-au ieșit din rând, doar că au devenit altfel. Vizibil altfel! Și gândim cei ce mergem mai departe „Nu e bine să pari nicidecum altfel, căci iată ce te poate aștepta!” Așa că ne străduim să ne comportăm cu toții într-un fel și nu altfel.
În locul „robotului umblător”, mă pomenesc în dreapta cu un vlăjgan cu părul și barba roșii. Pare un flăcău de la țară, are mâinile mari cu care nu știe ce să facă în timpul marșului. Mergem unul lângă celălalt fără să vorbim, fără măcar să ne prezentăm. Nici n-am avea cum să ne prezintăm, niciunul dintre noi nefiind sigur de cum a fost strigat pe vremuri, niciunul dintre noi nefiind sigur de numele său. Până la urmă, eu sunt cel ce pornește discuția și roșcovanul o acceptă. Pare mai accesibil decât cel din stânga, cel care și el înșiră vorbe, dar mormăie doar pentru sine propoziții (?). De neînțeles pentru cei din jur.
E bine că mai am un partener de discuții, dar cel mai important este să ajung cu el într-o relație cel puțin neutră, fiindcă Roșcovanul se află poziționat chiar între mine și paznic. Or, cu paznicul am ajuns la un dialog încurajator, ne înțelegem suficient pentru a putea trece peste rigorile regulamentelor. De câteva ori, omul cu pușca m-a admonestat pe un ton cât se poate de sever, așa ca să fie auzit de cât mai mulți și nici n-a fost nevoie să-mi facă un semn din ochi pentru ca să înțeleg că tocmai astfel paznicul îmi dă de înțeles că mă ia sub aripa lui protectoare. Așa am și înțeles eu sfatul imperativ să nu dau țigări pentru un loc mai în spate: un loc mai în spate ne-ar fi despărțit. Însă, de fapt, nici unul și nici celălalt n-am înțeles ceea ce trebuia să înțelegem: paznicul m-a sfătuit să nu schimb locul din cu totul alt motiv, iar eu am înțeles că m-a somat atât de gălăgios pentru a masca relația care e pe punctul de a se infiripa.
Nu voi dezvălui încă adevăratul motiv pentru care paznicul m-a sfătuit să nu-mi schimb locul. Un cititor răbdător va afla în curând de ce. În schimb, pot spune de ce nu are nicio importanță faptul că paznicul se răstește atât de teatral la un individ fără nume din interiorul convoiului. Nu are nicio importanță pentru că nimeni dintre cei care mărșăluiesc zi lumină cu capul în pământ nu numai că nu este interesat de ceea ce nu-l privește în mod direct, dar nici măcar nu sesizează asemenea intervenții. Ciudat că un paznic experimentat nu-și dă seama de atâta lucru și consumă energie în zadar. Pentru că nu trebuie trecut cu vederea că și paznicul străbate pe jos interminabilele distanțe la fel ca și cei alături de care pășește, că este la fel de obosit ca și ei în ciuda condiției fizice acumulate prin antrenament și că este într-o situație și mai istovitoare, fiindcă indivizii din coloană merg fără să fie împovărați de niciun bagaj, în vreme ce el cară în spinare pușca și poartă la centură tot ce este reglementar, de la cartușe și săpăligă, la baionetă și spray paralizant. De ce acceptă toate acestea paznicul care – cei din Convoi nu știu – nu este soldat în termen, ci ocupă acest post în urma unui concurs extrem de dur?
Și răspunsul la această întrebare legitimă va fi devoalat la timpul potrivit.
Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!
Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
